Cutremur de gradul zece!

Pământul s-a clătinat uşor, subtil, aproape de neobservat. Deodată picioarele mele au luat-o razna, aveam impresia că ele fug înaintea mea şi de mine, că totul se miscă şi că totul mă miscă!

Agitatie, nu întelegeam nimic, dar parcă nici înţelesul nu mă înţelegea pe mine. Apoi frunzele s-au transformat în fulgi şi pluteam cu ele…era iarnă. Vântul îmi îngheţa urechile şi din viteza lui a reuşit să mă agaţe undeva de buzunarul meu drept unde obişnuiam să-mi ţin tot controlul. Era ciudat, totul părea colorat.

Maşinile claxonau, oamenii erau agitaţi, speriaţi, sau cel puţin aşa credeam fără să înţeleg că de fapt cutremurul din această lume se afla doar sub picioarele mele! Mă temeam de mine, îmi era teama de el căci era un necunoscut pe care simţeam că îl ştiu de un veac, de cutremure, de sentimente, de ierni, de priviri fixate.

A durat o secundă ca să-mi dau seama că ceva nu e la locul lui, dar a durat ceva ca să-mi dau seama că mă schimbasem.

Într-o iarnă obişnuită unde zăpada mi se părea foarte simplă, albă şi atât , iar frigul devenea deranjant, a apărut el. Avea o faţă bizară, nu părea să fie din această lume. Ne-am privit fix pentru prima oară şi nu ne-am oprit! Au durat ceasuri şi momente în care pictam tăcerea cu gesturi şi cuvinte nespuse.

Era un limbaj al nostru…să tăcem…şi asa ne-am îndrăgostit. Mi-a spus într-o zi că am o ureche mai mare, mi-a spus că pământul nostru este pătrat şi că niciodată nu o să fim la fel, că niciodata nu o să ne învârtim în cerc, mi-a spus chiar şi că trandafirii se adăpostesc sub pielea mea iarna. I-am spus şi eu la randul meu ca uneori îl văd invers, i-am spus nespuse, însă el inţelegea tot chiar şi atunci când tăceam.

Simţeam…simţeam…simţeam….trăiam din plin. Zâmbeam. Râdeam. Aveam emoţii când îl priveam, când mă privea, când ne jucam, când adormeam. Iar apoi când credeam că picioarele mele ţin în sfârşit pasul cu mine, el îmi aducea un alt cutremur, el făcea ca lumea noastră să fie ca o acadea. Era plină de culori şi dulce, de cireşe!

Tăceam…mă privea…aveam emoţii. Emoţii ce se jucau cu mine, emoţii ce pentru prima oară nu le puteam controla căci buzunarul drept îmi fusese de mult golit. Era un hoţ, îmi fura zi de zi un zâmbet, îmi fura inocenţa şi sufletul de copil, îmi fura tot ce era trist şi învelea totul în clipe de neuitat.

Mă fâstâceam, mă ascundeam, eram timidă, m-am speriat. Şi atunci el s-a uitat în jos…şi am înţeles că e momentul să plece, pământul a devenit rotund iar eu nu mai ascundeam trandafiri. Urechea mea era la fel ca şi cealaltă, iar privirea lui nu am mai reuşit să o surprind. Am zâmbit…am plâns, emoţii ce capătau o altă aură de acum, emoţii ce le retrăiesc de fiecare dată, chiar şi azi când nu mă priveşte şi se uită în jos. Eu ştiu că el vrea să tăcem din nou şi el ştie că pentru mine mereu va fi iarnă!