Drumul (Ep.1)

Povestea a trei sportivi de excepţie şi drumul pe care au mers până şi-au îndeplinit visele. Toate greutăţile prin care au trecut de la început, ce a însemnat marea performanţă pentru ei şi modul în care s-au transformat din simplii oameni în eroi pentru fani şi prieteni.

Un baschetbalist…

Primul dintre ei visa să ajungă baschetbalist. Nu practica nicăieri sportul, doar se juca în curtea liceului, împreună cu fratele său mai mare. Asta până în ziua în care a ajuns la porţile unui club profesionist. Era într-o zi de toamnă , pe 21 septembrie 1997, când păşea pe parchetul unei săli unde se juca baschet adevărat.

Aici avea să deprindă primele noţiuni de baschet. Antrenorul l-a luat tare din prima. A început să îl înveţe aruncare pe doi paşi şi driblingul. Restul puştanilor adunaţi la antrenament aveau vreo doi ani de baschet în faţa lui. Astfel, lucrurile nu mergeau prea bine. Părea că totul s-a încheiat înainte de a începe. Părea doar un băieţel simplu, adus de părinţi la sport pentru a se dezvolta armonios…

Nu impresiona pe nimeni…prin nimic. Nu excela nici la joc, nici prin viteză, nici prin dribling, nici prin talie. Urăţel şi uşor sfios trăgea de el la fiecare antrenament. Avea mult bun-simţ şi nu comenta niciodată. Doar uneori scotea câte un “Da, dom’ profesor” (profesor pronunţat uşor graseiat).

A urmat apoi un progres remarcabil prin clasa a opta. A devenit jucător de bază în echipa de juniori a clubului unde activa. Deja avea un control asupra mingii foarte bun, iar viteza de execuţie crescuse considerabil. După încă un an în care s-a antrenat extrem de serios a venit şi transferul la una dintre marile echipe.

De-aici a început ascensiunea, dar si chinul pentru prietenul nostru. Noul antrenor nu prea l-a plăcut. Coechipierii de asemenea. Au simţit în pustiul de 16 ani ambiţia nebună de a ajunge jucător. L-au marginalizat şi astfel au început conflictele din cadrul grupului. După vreun an şi jumătate petrecut la această echipă (sezon în care a şi reuşit să agaţe la gât o medalie) s-a transferat la o altă formaţie cu un nume de rezonanţă în fotbalul românesc. Antrenorul de-aici a fost mult mai atent. A lucrat foarte bine cu el, a urmat multă individualizare şi rezultatele nu au întârziat să apară. Au început meciurile din cadrul Cupei Liceelor, iar personajul nostru a început să confirme. A devenit un lider pentru echipa liceului său şi a tras practic după el întreagă formaţie. A câştigat cam tot ce se putea câştiga, dar cel mai important a căpătat acea încredere de nestrămutat în sine. Au urmat programe de detentă şi mii de ore de antrenament pentru a se perfecţiona. Aproape era un jucător complet. Avea aruncare de la distanţă,de la semi-distanţă, pătrundere, viziune bună asupra jocului, control excelent asupra mingii. Lipseau doar banii şi oferta unei echipe mari.

Liceul era şi el pe terminate, iar drumul părea că a ajuns la o raspântie în care cariera de baschetbalist se înfunda. Meciurile cu sala plină rămâneau doar iluzii…

Junioratul s-a terminat şi bineînţeles că nici marea ofertă nu a apărut. Uşor dezamăgit, s-a întors la primul antrenor într-o încercare disperată de a-şi resuscita cariera.. Credea că va găsi un sprijin în persoana omului care i-a dezvăluit secretele mingii de baschet. Dar nu a fost aşa. Profesorul l-a luat în Divizia B, la echipa pe care o pregătea, dar nu a contat foarte mult pe noul său jucător. Aproape deloc. Câteva minute în final de partidă… A urmat admiterea la facultate şi cam toată lumea credea că s-a pierdut încă un talent. Paradoxal, un jucător cu o asemea calităţi şi cu aşa determinare rămânea pe tuşă.
Dar lucrurile nu au fost aşa. După primul an de facultate, subit, s-a decis să părăsească oraşul în care locuia pentru a juca pe bani puţini la o echipă din Divizia B. Practic acolo a renăscut. A prins un sezon foarte bun, cu două antrenamente pe zi, a căpătat meciuri în picioare. După un sezon în liga secundă a ajuns la o echipă din Divizia A.
A ajuns practic profesionist şi aşa cum spunea “am ajuns să îmi trăiesc visul”. De la meciurile din sala de sport a liceului a ajuns acum să joace împotriva Asesoftului sau a marilor echipe din România.

Toată fericirea este a lui (şi o şi merită), dar păcat că pentru a ajunge la realizarea visului său a avut atâtea de înfruntat, de la “piedicile” puse de coechipieri şi adversari până la incompetenţa unor aşa-zişi antrenori profesionişti. Păcat că gustul victoriei, are uneori esenţa amăruie a trecutului.

La finalul celor trei episoade vom dezvălui identitatea celor trei sportivi.