Titu Maiorescu, îndrumător al culturii şi al literaturii române

Originar din Transilvania, fiul profesorului Ioan Maiorescu, in al carui suflet au vibrat puternic ideile Revolutiei de la 1848, Maiorescu manifesta un patriotism constient si responsabil, aratand in activitatea sa ca poporul roman se poate ridica, prin puterile proprii, in universalitate.
Studiile facute la Brasov, Viena si Berlin, doctoratul in filozofie si licenta in drept, la Paris, definesc performanta formarii unei personalitati complexe.
Tudor Maiorescu este mentor al Societatii “Junimea” alaturi de P.P.Carp, Th.Rosetti, V.Pogor si Iacob Negruzzi. Programul societatii cuprindea: organizarea de prelectiuni populare, stabilirea unei ortografii unitare a limbii romane, precum si editarea unei antologii de poezie romaneasca, de la origini si pana la vremea aceea.
Ca rod al discutiilor de la Junimea, se nasc studiile maioresciene, dintre care: “Despre scrierea limbei romane”, “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, “Asupra poeziei noastre populare”, “Limba romana in jurnalele din Austria”, “In contra directiei de astazi in cultura romana”, “Directia noua in poezia si proza romana”, etc.
Revista “Convorbiri literare” apare la Iasi la 1 martie 1867, fiind revista cu cea mai larga aparitie din literatura romana (1867-1944). Iacob Negruzzi este secretarul, adevaratul conducator fiind Titu Maiorescu. activitatea Junimii se reflecta in paginile revistei.
Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase. A publicat studii despre limba, literatura, cultura, estetica, filozofie.
Afirmatiile lui critice sunt patrunzatoare, exacte si adeseori memorabile. Ecoul lor in epoca a fost enorm, iar in posteritate profund, influentand numeroase generatii de critici si cititori. Ideile sale referitoare la limba si literatura sunt edificatoare:
Principalele idei lingvistice:
1 -> alfabetul latin
2 -> ortografie fonetica
3 -> combaterea etimologismului
4 -> imbogatirea vocabularului cu neologisme
5 -> combaterea stricatorilor de limba prin respingerea traducerii literale a expresiilor idiomatice si prin ridiculizarea betiei de cuvinte
In analiza operelor literare, Maiorescu pune accent pe forma artistica, raportandu-se la continutul ei. Originalitatea si autenticitatea, conditii primordiale ale valorii operei de arta, sunt definite de particularitatile creatoare individuale si de asimilarea in creatie a specificului national.
Dintre studiile reprezentative in acest domeniu, putem enumera: “Directia noua in poezia si proza romana”, “Eminescu si poeziile lui”, “Asupra poeziei populare”, “Poeti si critici”, “Comediile d-lui Caragiale”, “Povestirile d-lui M.Sadoveanu”, etc.
Intreaga sa activitate in domeniul invatamantului (profesor de liceu la Iasi, cadru universitar si rector al Universitati din Bucuesti, ministru al Instructiilor Publice si al Cultelor); in domeniul culturii si al literaturii (estetician, critic literar, lingvist, scriitor, publicist), in domeniul politic (deputat, prim-ministru, minstru de externe) il defineste ca genial strateg al culturii romane, ca organizator exemplar al teritoriilor culturale romanesti.

Dimensiunea religioasă a existenţei

Cultura română veche nu poate fi înţeleasă în afara cadrelor şi a mentalităţilor vremii. În Ţările Române, ca şi în alte părţi ale lumii, omul medieval e, în primul rând, un om religios, a cărui viaţă este ghidată de credinţă şi de speranţa mântuirii. Cu o percepţie mai acută a efemerităţii şi a instabilităţii ( într-o lume violentă ), omul medieval trăieşte mai acut o dimensiune spirituală a existenţei ( prin rugăciune, post, jurământ ). Valorile etice ( bunătate, milă, dreptate etc. ) se întemeiază pe cele religioase. Sunt subordonate în mare măsură religiosului politica, justiţia, arta, viaţa cotidiană.
În Estul Europei, modelul medieval se menţine până destul de târziu, în politică şi în cultură. Pentru comunităţile vremii, factorul principal de coeziune nu este etnia, ci religia şi confesiunea ( „legea”, „dreapta credinţă” ).
În cultura de tip religios nu primează originalitatea artistică; arta este un mijloc de a educa o colectivitate, nu este o expresie a individualităţii creatoare. Până în sec. al XIX-lea, cultura română nu produce decât puţine opere de tip artistic modern, manifestându-se în schimb prin texte religioase ( predici, expuneri dogmatice ), prin arhitectură şi pictură religioasă. Viaţa culturală se desfăşoară în mare parte în mănăstiri, unde se traduc şi se tipăresc cărţi de cult şi de lectură. Arhitectura, pictura, artele aplicate se dezvoltă în mare măsură tot în preajma mănăstirilor.
În Evul Mediu, creştinismul, care fusese adoptat de timpuriu de strămoşii românilor, devine o religie bazată pe carte. Cuvântul scris – mai întâi, manuscris, apoi tipărit – circulă prin intermediul cărţilor de cult în limba slavonă. Limbă slavonă şi nu română pentru că traducerea cărţilor de cult greceşti a fost determinată de nevoia Bizanţului de a creştina popoarele slave. În acest scop, Chiril şi Metodiu au tradus Biblia şi cărţile liturgice în slavonă şi le-au făcut să circule în tot spaţiul sud-est european. Religia şi literatura dezvoltă, începând cu secolul al XVI-lea, un palier comun, în care prelaţi şi cărturari contribuie la modelarea limbii române în dorinţa de a da glas credinţei. La acest palier participă şi cultura populară, prin componenta religioasă, creştinismul popular, şi prin creaţia folclorică.
Cultura română între secolele al XVI-lea – al XVIII-lea poate fi abordată:
– la nivelul culturii cărturăreşti – religie creştină, carte religioasă şi literatură;
– la nivelul culturii populare: creştinism popular şi folclor.
Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de viaţa lor spirituală, de credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise şi a literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în limba română. Traducerea ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin cuvânt în limba română, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început.
Cultura română premodernă se constituie din interacţiunea mai multor grupuri culturale – cel eclezial, cel cărturăresc, cel folcloric. Între cele trei zone de cultură şi cei care participă la ele – prelaţi, cărturari, oameni simpli – se produc schimburi, influenţe, asimilări etc., determinate de mediul de formare şi de mediile culturale pe care le traversează indivizii.
Literatura, în această perioadă, e înţeleasă în mai multe accepţii:
– set aparte de discursuri, diferite de comunicarea cotidiană şi de discursurile ştiinţifice, prin marca distinctivă a „literarităţii”;
– disciplină de studiu;
– sistem sau instituţie: ansamblul instituţiilor şi indivizilor care participă la activitatea literară într-o epocă dată sau în ansamblul unei culturi naţionale ( literatură veche, literatură contemporană, literatură est – europeană etc. );
– totalitatea a ceea ce este scris şi tipărit într-un anumit domeniu ( ex.: literatură de specialitate, literatură medicală, literatură pedagogică, literatură religioasă etc. )

Omul medieval are altă mentalitate decât omul modern, trăind în alt orizont cultural. El este, prin excelenţă, un homo religiosus, care comunică cu Dumnezeu şi cu sfinţii, crede în semne şi minuni, are cultul moaştelor, face pelerinaje la locurile sfinte. Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divină, i se supune necondiţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi apar ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca intervenţie a puterii diavolului. În ambele cazuri, ieşirea din impas presupune recunoaşterea păcatelor şi îndreptarea lor prin penitenţă. Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere cei iniţiaţi: călugări, preoţi, astrologii de pe lângă curţile domneşti, voievodul însuşi care domnea ca „unsul lui Dumnezeu pe pământ”.
Mentalitatea medievală se confruntă cu marile epidemii de ciumă, catastrofe naturale ( cutremure, inundaţii, furtuni ), perioade lungi de secetă şi de foamete, războaie care durează uneori zeci de ani. Toate generează sentimentul de instabilitate a lumii şi nesiguranţă a vieţii.
Religia oficială şi autoritatea bisericii coexistă cu creştinismul popular; de-a lungul secolelor s-au perpetuat superstiţii, credinţe, practici păgâne legate de vechile religii ale naturii.

În secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, viziunea teologică este dublată de atitudinea moralistă. Nu numai oamenii bisericii, ci şi cronicarii sunt spirite reflexive care îşi pun întrebări despre destinul omului în Univers. Pe căi diferite, ei au demonstrat că şi limba română poate fi instrument de cult şi de cultură. Dosoftei a tradus psalmii iniţial în proză şi ulterior i-a transpus în versuri, ceea ce demonstrează intenţia literară şi conştiinţa artistică a autorului. Dosoftei apelează la modelul poeziei populare, astfel încât psalmii să fie accesibili şi uşor de memorat. Biserica devine o instituţie eficientă de răspândire a limbii române, de la slujitorii cultului, până la cel din urmă credincios. Psaltirea lui Dosoftei are influenţă puternică de-a lungul vremii, atât în mediul cult, cât şi în mediul popular, deoarece unii psalmi intră în repertoriul cântecelor de stea şi al colindelor. În creaţia cronicarilor, dimensiunea religioasă apare în scrierile care ies din sfera consemnării evenimentelor istorice – de exemplu, poemul Viaţa lumii, de Miron Costin. Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării Româneşti, pledează pentru introducerea limbii române ca limbă de cult, pentru a asigura înţelegerea slujbei şi a învăţăturii creştine de către toţi credincioşii. El face mai mult decât să predice învăţătura Evangheliilor, folosind amvonul pentru a educa şi pentru a-şi îndruma credincioşii. În predicile sale se împletesc citate biblice şi referinţe filozofice cu diverse comentarii despre obiceiuri contemporane, ceremonii şi petreceri la modă, mărunte intrigi politice. Legendele consemnate de Ion Neculce în O samă de cuvinte sunt mărturii despre mentalitatea omului medieval; ca ales al Domnului, voievodul este pus la încercare mai mult decât creştinul de rând. Legendele relatează faptele care l-au determinat pe Ştefan cel Mare să înalţe mănăstiri după războaiele câştigate, să înalţe mulţumiri pentru izbânda asupra păgânilor. În acelaşi timp, legendele consemnează superstiţii populare referitoare la sfinţirea locului de mănăstire printr-o jertfă ( legendele despre întemeierea mănăstirii Putna, a mănăstirii Voroneţ etc. ).

Situate în contextul epocii, textele care ilustrează o anumită dimensiune religioasă au o funcţie preponderent moralizatoare ( psalmii versificaţi de Dosoftei, Didahiile lui Antim Ivireanul ), exprimă o viziune asupra lumii marcată de mentalitatea vremii ( Viaţa lumii de Miron Costin, Legenda IV, de Ion Neculce ). Văzute din perspectivă contemporană, aceleaşi texte dobândesc expresivitate şi valoare artistică. ( „A străbate Psaltirea echivalează cu o călătorie printr-o ţară a minunilor poetice” ). Psaltirea versificată a lui Dosoftei ilustrează diferite experienţe ale psalmistului ( păcatul, penitenţa, setea de Dumnezeu ) şi forme incipiente ale speciilor literare ( meditaţia, lamentaţia, pastelul ). Literatura cu tematică religioasă se dezvoltă de-a lungul secolelor ca modalitate de exprimare a unor sentimente profunde, de reliefare a unor atitudini. Secolele al XVII-lea – al XVIII-lea reprezintă începutul. Secolele ulterioare valorifică temele religioase din punct de vedere artistic pentru a da expresie celor mai adânci sentimente umane şi pentru a ilustra atitudinea omului în raport cu probleme grave care l-au frământat permanent. Aşadar, traducerea de carte religioasă, respectiv crearea de text religios contribuie esenţial la scrierea primelor pagini de literatură română.

Downloadat de 831 ori