Referat – Titu Maiorescu

Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu in cadrul societatii Junimea, impunandu-se ca adevaratul ei conducator, iar in cadrul epocii, drept indrumatorul cultural si literar.
Anii de formare şi-i petrece în atmosfera sombră a învăţământului şi culturii germane, la Colegiul Theresianum din Viena, unde se face remarcat prin asiduitatea cu care învaţă limba germană, dar şi prin preocupările pentru studiul matematicii şi al filozofiei, al limbii engleze si chiar al flautului şi desenului. Din această perioadă datează primele o sută de pagini din vestitul său jurnal, „Însemnările mele”, în care îşi analizează cu detaşare obiectiva şi mazimă exactitate activitatea şcolară, eşecurile şi munca depusă pentru a le elimina.

Are o ascensiune spectaculoasă: „La 22 de ani, spune Paul Georgescu în „Prefaţa” sa la „Critice”, 1967, e profesor universitar, la 23 decan, apoi rector, la 27 de ani scoate „Convorbiri literare” şi în vara aceluiaşi an este academician. La 31 de ani e deputat, la 34 ministru.” Încă de tânăr este preocupat de mişcarea de idei europeană; regăsim astfel, printre scrierile sale, şi fraza, inspirată din Feuerbach: “Tocmai pentru că nemurirea lipseşte, viaţa muritoare dobândeşte mai mult conţinut; tocmai pentru că nu mai există p altă viaţă, trebuie să o întrebuinţăm bine pe aceasta”, devenită ăn cazul lui Maiorescu, adevărată normă de viaţă, sursa unei tenacităci şi a unei angajări în muncă exemplare, după cum mărturiseşte adeseori in “Însemnări zilnice”: “Dă-ţi puţin seamă: mă scol de regulă dimineaţa la 5 ½ şi lucrez in iatac cu lampa aprinsă până la 8, în fiece zi, apoi cafea, de la 9-11 ½ iar lucru, oameni (studenţi, transilvăneni, vizite), de la 1 înainte sau procese, sau pregătiri la cursul universitar, care e frecventat de lume nebună…”.
Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica, filozofia.
Maiorescu a fost în toată activitatea sa un susţinător de principii fundamentale pentru dezvoltarea istorică a literaturii in contextual ei cultural, după concepţia filozofului culturii, că adevărul este temelia dezvoltării ei istorice. Criticul a fost şi un om politic, ideolog conservator bazat pe filozofi ai restauraţiei, după căderea revoluţiei franceze în ţările europene – dar a deduce din acestă activitate doar o atitudine conservatoare, sau chiar retrogradă în concepţia lui despre artă, bazată pe filozofia lui Hegel şi Schopenhauer, este nu numai o denaturare a adevărului istoric, ci şi dovada unei înguste optici de valorificare a moştenirii literare. Fixarea acestor limite este operaţia cea mai dificilă a istoricului literar.

Downloadat de 438 ori