Referat – studiul Poeti si critici

În a doua perioadă de creaţie, după luptele de tinereţe pentru a impune o direcţie nouă în literatura română, Titu Maiorescu practică în genere o critică de susşinere, cu polemici puţine, prin care culege roadele dezvoltării literare şi culturale sau combate tendinţele adversarilor de a-i diminua succesul. Este ceea ce face şi în studiul „Poeţi şi critici”. Apărut în 1886, la 14 ani de la impunerea „direcţiei noi”, este, în prima parte, un articol de bilanţ, consemnând „direcţia sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România, împlinirile şi creaţiile ce se constituie într-un „adevărat progres”: „Alecsandri ne-a înavuţit poezia cu «Ostaşi noştri» şi cu drame, îndeosebi cu «Fântâna Blanduziei»; Eminescu a adus lirica românească la o culme de perfecţiune”. Demne de menţionat sunt comediile lui Caragiale, nuvelele lui Slavici, Creangă şi Delavrancea, creaţia poetică a lui Al.Vlahuţă.

Maiorescu apreciază că misiunea criticii literare a fost îndeplinită, dar că încă trebuie să vegheze la instaurarea unui climat literar echilibrat, în care, fără a abdica de principiul înlăturării mediocrităţilor, trebuie temperate şi excesele polemice, ce pot frâna mersul pe calea cea bună a culturii române. După această pregătire argumentatică îndelungată, Maiorescu îşi focalizează atenţia asupra criticilor formulate de Vlahuţă şi Delavrancea împotriva dramelor istorice ale lui Alecsandri, cu referire specială la «Despot-Vodă». Maiorescu recunoaşte, ca şi la începutul articolului, meritele celor doi scriitori în literatura română, spunând despre aceştia că „sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generaţii”, „oameni de bună-credinţă şi de bună-ştiinţă în ale literaturei”. În acelaşi timp, criticul le contestă capacitatea de a formula opinii critice întemeiate şi justificate teoretic, aducând ca argument opoziţia ireductibilă, după părerea lui, între poeţi şi critici, persoane fiecare specializate în domeniul lor, lipsite de posibile interferenţe, ceea ce exemplele ulterioare din literatura română au infirmat cu convingere.

Argumentarea lui Maiorescu are însă farmecul ei. Mai întâi enunţă incompativilitatea celor două instanţe literare: „Între natura poetului şi natura criticului este o incompatibilitate radicală.”, apoi le defineşte competenţele. Poetul primeşte impresii din toate direcţiile, până când acestea depăşesc barierele cunoscute ale existenţeim transpunându-le în formă lirică: „Poetul este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleaşi obiecte chiar despre care noi toţi avem o simţire obişnuită, el primeşte o simţire aşa deosebit de puternică şi aşa de personală în gradul şi în felul ei, încât în el nu numai că se acumulează simţirea până a sparge limitele unei simple impresii şi a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăş această manifestare reproduce caracterul personal fără de care nu poate exista un adevărat poet.”.

Downloadat de 321 ori