Referat despre “In vreme de război”

Caragiale este cel dintâi mare scriitor obiectiv din literatura noastră. In acelaşi timp, este un inovator şi un model pentru generaţiile de mai târziu.
Dincolo de precumpănirile comicului (de situaţie, de atmosferă, de limbaj, de caracter) in opera sa de o exepţională dotaţie clasică, Caragiale s-a impus totdeauna ca un moralist, un observator fin al umanităţii şi un reputat caracterolog. Daca in comediile, momentele şi schiţele sale predomină comicul în sine, în nuvele tragicul este permanent oglindit ca într-un „poliedru lumina şi luminând cu fetele sale” (G. Călinescu).
Indiscutabil, nuvela „In vreme de război” se înscrie printre capodoperele lui Caragiale şi a le întregii noastre literaturi nuvelistica. Deşi a fost subintitulată de autor drept „schiţă”, această valoroasa proză este defapt o nuvelă cu un larg şi susţinut suflu epic. A fost scrisa in anul 1898, unul din cei mai rodnici ani din întreaga perioadă de creaţie a scriitorului.
Fiecare dintre cele trei capitole ale nuvelei are structura compoziţională clasica. Ca tematică se înscrie n seria destul de generoasă a prozelor despre setea de înavuţire care dezumanizează şi mutilează suflete, motiv prezent în „Mara”, „Comoara” şi „Moara cu noroc” de Ion Slavici sau în „Hagi-Tudose” al lui Delavrancea.
Nuvela are, pe întreg parcursul desfăşurării ei, rezolvări compoziţionale demne de măiestria marelui scriitor. Ea se desfăşoară pe trei planuri. Primul plan este cel al povestitorului; al doilea plan este dialogat: personajele se întâlnesc şi se înfruntă. Se poate vorbi şi de un dialog cu umbrele, in stările halucinante ale eroului; al treilea plan, care constituie şi cadrul povestirii, este natura; ea reliefează atmosfera în capitolele II şi III.
In primul plan, scriitorul este acela care relatează faptele şi sugerează înlănţuirile cauzale. Începutul nuvelei ni-l prezintă pe Stavrache foarte mulţumit: „om cu dare de mână, cu han la drum”.
Autorul este permanent cel care deapănă şirul întâmplărilor, cu obiectivitate. Uneori însă, intervine cu paranteze sau scurte comentarii de fină ironie care dezvăluie adevărul, desprinzându-l de aparenţele prin care hangiul înşeală pe cei din jur şi se înşeală singur. Astfel, când Stavrache primeşte veştile despre bravurile militare ale fostului preot, povestitorul tine să sugereze adevărata faţă a lucrurilor şi o face cu ironie: „Curios lucru!
Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache(…) ar fi rămas in mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog cu bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului.”.
Alteori uşurinţa cu care hangiul găseşti soluţii si născoceşte motive salvatoare este subtil ironizată de autor: „…deodată faţa i se luminează; înăuntrul frunţi a scânteiat o mare inspiraţie ”; „gândurile omului începură să sfârâie iute in cercuri strâmte…” etc.
Al doilea plan, cel dialogat, surprinde gradat, atât în real, cât şi în halucinaţiile hangiului, acelaşi proces al pierderi echilibrului psihic.

Downloadat de 286 ori