Mihai Eminescu

Cel mai mare poet roman si unul din marii lirici ai lumii, Mihai Eminescu, s-a nascut in 1850 la Botosani fiind al 7-lea copil al familiei. Din 1858 urmeaza clasele primare la Cernauti urmand a merge la Botosani la tribunal pe postul de copist. Anii urmatori merge prin tara cu trupa de teatru a lui Fanni Tardini. Pleaca apoi la universitatea din Viena unde studiaza limbi romanice, medicina, economie si filozofie. La Viena se inprieteneste cu Ioan Slavici ca mai apoi sa fie ajutat de societatea Junimea pentru ca sa poata studia la Berlin. Reintors in in tara unde este numit revizor scolar se imprieteneste cu Ion Creanga cu care leaga o prietenie de lunga durata. Pleaca la Bucuresti la redactia ziarului Timpul si in anul 1883 i se publica prima editie a volumului Poezii.

Prima poezie, care l-a facut cunoscut unui public restrans, este o elegie fara titlu, semnata M. Eminovici si tiparita alaturi de alte sase poezii intr-o brosura. Adevaratul sau debut literar se face insa la revista “Familia” , in acelasi an (1866), cu poezia “De-as avea”.

Trei teme esentiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu, in jurul carora se grupeaza elementele universului sau : natura, dragostea si istoria.

1.Natura este una tipic romantica. Ea apare poetului sub doua infatisari principale. Intai, ca toti romanticii, poetul e atras de o natura de inceput de lume, de material care se naste din haos. El imagineaza in “Scrisoarea I” un astfel de inceput si o astfel de nastere a universului :

“La-nceput, pe cand fiinta nu eram, nici nefiinta,
Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu se-ascundea nimica, desi totul era ascuns…
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.
Fu prapastie? Genune? Fu noiam intins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.””

Aceste imagini cosmogonice le gasim si in multe alte poezii, ca si in marele poemm “Luceafarul”, unde Hyperion face o calatorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naste. De romantismul acesta al viziunii se leaga la Eminescu predilectia pentru universal noptii, al stelelor si al lunii, al visului, al imensitatilor, cum sunt cerul si marea.
In al doilea rand, natura eminesciana se infatiseaza, mai ales in poeziile de dragoste, ca o natura placuta, luminoasa, blanda si ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spatii cosmice, departate si reci ca acelea de unde vine Hyperion in “Luceafarul”, sau misterioase, nepatrunse, ca acelea din “Scrisoarea I”, ci si un iubitor de spatii familiare, apropiate. Un astfel de spatiu este evocat in poezia “La mijloc de codru…”:

”La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis
La voiosul luminis,
Luminis de langa balta,
Care-n trestia inalta
Leganandu-se din unde…””

Aici observam cat de armonioasa este aceasta a doua natura eminseciana. Cerul si pamantul se patrund, soarele si luna se oglindesc in lac, alaturi de chipul iubitei. E o natura paradisiaca, in care isi fac aparitia vietati obisnuite. Ea protejeaza pe intragostiti.

2.Dragostea (ilustrata in poezii cunoscute, ca: “Pe langa plopii fara sot”, “Sara pe deal”, “Atat de frageda”, etc.), a doua tema, isi are universal ei, direct legata de natura. In general, dintre cele doua naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua cea familiar-protectoare, formeaza cadrul obisnuit al dragostei. In “Lacul”, “Dorinta” si in alte poezii, poetul isi cheama iubita “in codrul cu verdeata” sau pe malul lacului “incarcat cu flori de nufar”; femeia, la randul ei, vrea sa-l smulga din “nouri si ceruri nalte”, adica din visari filozofice, si sa-l aduca pe pamant, alaturi de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu incep cu o chemare in aceasta natura obisnuita (“vino-n codru la isvorul…”) si se incheie cu o stare de visare, de placuta cufundare a gandurilor si a simtirilor in fosnetul frunzelor, in murmurul apelor, in dulcea batere de vant. De fapt, acest lucru arata ca iubirea este legata de natura la Eminescu intr-un chip mai profund decat s-ar lega sentimentele perechii de indragostiti de cadrul in care ei se gasesc. Iubirea e o forma de a participa la viata lumii, a universului. Indragostitii ce se lasa in voia dragostei lor ajung sa se contopeasca cu ritmul neobosit al naturii insasi. Nu-si pun intrebari, ci viseaza cu ochii deschisi patrunsi de armonia codrului si de muzica astrelor. Starea aceasta seamana cu somnul, cu visul, si este esential romantica. Pentru romantici, natura este eterna, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul – prin iubire, prin contemplatie visatoare, prin somn – aspira sa se contopeasca cu natura: el vrea sa-si uite contitia trecatoare, sa se bucure de eternitatea lumii insasi in care se afla. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii.

3.A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca si natura, istoria, ca tema a operei literare, reprezinta tot o descoperire a romanticilor. In comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna, istoria e locul schimbarilor si de aceea ea se infatiseaza poetului ca o expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau. Aceasta stadanie este insotita de satisfactie,dar si de nemultumiri profunde, ce genereaza uneori sentimentul zadarniciei. Memento mori, subintitulat de poet “Panorama deseratciunilor”, este poemul succesiunii civilizatiilor spre un scop adesea necunoscut.
Pe vasta panza a timpului se perinda “Codri de secoli”, “Oceane de popoare”, de la primitivii care ”“In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra”,” trecand prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia, Roma, pana la Dacia mareata si legendara. Dacia este evocata adesea de Eminescu,in opozitie cu lumea decazuta in care credea a trai el insusi. Tema poemului trebuie legata de prezenta “cugetatorului”, care “gramadeste lumea intr-un singur semn”; cu alte cuvinte, cauta sa afle intelesuri, sensul istoriei.
Trecutul acesta glorios se opune prezentului si in “Scrisoarea III”, care se incheie cu un veritabil pamflet politic. Eminescu nu e numai poetul evocarii unei istorii indepartate, ci si martorul uneia contemporane.Rezumand aceasta a treia tema esentiala a licricii eminesciene, putem spune ca istoria apare la Eminescu indisolubil legata de ideea de patrie. El nu scrie despre tara doar cu ocaziia sarbatorilor nationale; lirica lui e permanent strabatuta de sentimentul iubirii de tara.