Luceafarul

Eminescu este “poetul nepereche” (G. Călinescu), creator al unei opere ce străbate timpul cu o forţă nealterată, trăind într-o perpetuă actualitate sau, cum ar completa Eugen Simion, “Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit.”
Publicat acum mai bine de 120 de ani, în 1883, în Almanahul Societăţii Academice social-liberale „România Jună”, poemul „Luceafărul” este omologat ca şi cel mai lung poem de dragoste din lume, comparat, printre altele, cu filme de ficţiune, ceea ce arătă pierderea esenţei o dată cu traducerea, consecinţă a geniului poetic atins, căci poezia se defineşte în subtilităţi, poezia „E arta de a face să intre mare într-un pahar” (Italo Calvino).
Poemul este încadrat, firesc, în etapa maturităţii creatoare a poetului (de către Mihaela Mancaş); etapă având drept principală caracteristică „scuturarea podoabelor” după Tudor Vianu. Acest procedeu find concludent în cazul versului „O preafrumoasă fată”, adjectivul fiind iniţial „un ghiocel”, „un lăstărel” etc.
Manuscrisul poetului însuşi ne dezvăluie izvoarele de inspiraţie: „În descrierea unui voiaj în ţările române germanul K. povesteşte legenda luceafărului. […] Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric.” Pe lângă basmul popular românesc „Fata din grădina de aur” cules de călătorul Richard Kunisch, Eminescu introduce elemente din mitul Zburătorului, mitologia, indică, greacă, creştină şi concepte filozofice preluate de la Platon, Aristotel, Kant, Schopenhauer. (de la acesta din urmă preluând antinomiile dintre omul de geniu şi omul comun)
Universul liric al creaţiei eminesciene cuprinde teme precum: cea a timpului (timpul subiectiv uman, timpul obiectiv, al omului de geniu care aspirã spre absolut şi timpul universal), tema naturii şi a iubirii, cele douã aspecte fiind consubstanţiale deoarece cadrul natural nu este un simplu decor ci devine o stare de spirit, tema filozoficã şi anume aspiraţia omului de geniu către absolut – teme care se regăsesc în poezia „Luceafărul”, constituind un argument pentru caracterul romantic, împreună cu motivele (noaptea, visul, oglinada, metamorfoza, cosmogonia, luna, codrul), viziunea asupra lumii, preocedee artistice (antiteza), alternaţa dintre terestru şi cosmic, elemente aparţinând diferitelor specii şi genuri literare. Ca şi infiltraţie a curentului clasic remarcăm rigurozitatea compoziţională.
Atmosfera, personajele şi firul epic crează impresia unei naraţiuni, a unei opere epice – acesta este doar un pretex, iar dovada lirismului este chiar mărturia poetului: „Aceasta e povestea, iar înţelesul alegoric ce i-am dat-o este că dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Mai mult decât atât Tudor Vianu evidenţia că „personajele” nu sunt decât nişte măşti ale eului liric, poemul fiind deci caracterizat de un lirism al măştilor. Complexitatea lui este denotată şi de prezenţa elementelor dramatice (dialogul), el putând fi considerat deoportivă poem alegoric şi meditaţie asupra condiţiei geniului pe Pământ.

“

”