Referat – Clasicismul in muzica

Idealul estetic al preclasicismului se desăvârşeşete în perioada aşa-zisă “clasică” a muzicii. Aceasta se desfăşoară de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului XVIII, găsindu-şi cea mai pregnantă întruchipare în muzica lui Gluck (1714-1787), Haydn (1732-1809) şi Mozart (1756-1791). Francezii, acest popor cu simţul înnăscut al armoniei şi echilibrului, au adus, la rândul lor, o contribuţie în cristalizarea idealului clasic al muzicii prin creaţia lui Rameau (1683-1764). Cât despre italieni, fără a mai străluci ca înainte, ei sunt reprezentaţi în această vreme prin compozitori ca Domenico Cimarosa (1749-1801), Giovanni Paisiello (1740-1816), Luigi Boccherini (1743-1805), Muzio Clementi (1752-1832).

Atmosfera de prospeţime tinerească din muzica preclasicilor a crescut acum într-o viziune caracterizată printr-o luminoasă robusteţe. Haydn îndeamnă la bunătate, blândeţe, duioşie, iar Mozart aduce elogiu seninătăţii sufletului chiar şi atunci când în jurul lui bântuie cumplite furtuni. În linii mari, deci, o atmosferă înrudită cu cea a preclasicilor, dar ridicată pe o treaptă superioară a unei atitudini închegate faţă de viaţă. Se simte că în felul de a gândi al compozitorilor şi-a lăsat pecetea experienţa reflexivă şi intelectuală a creaţiei lui Bach şi Händel.

Nimic din ceea ce exprima muzica clasicilor nu scapă controlului raţiunii. Compozitorul îşi exteriorizează doar acele afecte (sentimente) pe care cugetul le-a limpezit, le-a modelat şi le-a luat în stăpânire. De aici claritatea şi cumpătarea sentimentelor dintr-o simfonie de Haydn sau Mozart. Există un fond permanent uman în această luminoasă robusteţe care alcătuieşte esenţa muzicii clasice. În simfonia “Jupiter” de Mozart sau în simfonia “Oxford” de Haydn ceea ce răsună cu putere este sentimentul unui echilibru sufletesc spre care omenirea a tins şi va tinde întotdeauna îndiferent de condiţiile istorice.

Muzicii clasice îi este caracteristică deasemenea perfecţiunea formei. Muzica unei părţi de sonată sau simfonie se desfăşoară după un plan riguros alcătuit numit formă muzicală. Clasicii au elaborat câteva tipuri de formă dintre care cea mai importantă este forma de sonată, în accepţia pa care i-au dat-o constând din expunerea a două teme principale (expoziţia), angrenate apoi într-un proces în care acestea sunt supuse unor transformări (tratarea), revenind în cele din urmă la starea iniţială (repriza). În muzica clasicilor se cristalizează ideea de ciclu instrumental, alcătuit din trei părţi în cazul sonatei sau concertului (o parte lentă încadrată de două mişcări repezi) sau de patru părţi în cazul simfoniei sau cvartetului ( partea lentă este precedată de o mişcare vioaie şi urmată de una graţioasă şi alta foarte mişcată).

Clasicismul este un moment hotărâtor în procesul emancipării compozitorului: suntem în ajunul totalei eliberări de servituţile în care secolele de feudalism îl ţinuseră înlănţuit. Haydn este încă legat de tradiţia conformării recunoscătoare la gusturile stăpânului (mai mult sau mai puţin generos). Citim într-o scrisoare a lui către Leonore Zoller: “Am fost numit şef al muzicii pe lângă contele de Morzin şi, în sfârşit , capelmaistru pe lângă Alteţa sa Prinţul, pe lângă care doresc să trăiesc şi să mor…Dorinţa mea este de a nu ofensa nici aproapele şi nici pe amabilul meu prinţ”.

Mozart are însă o altă etică, cea răspicat formulată în scrisoarea din august 1782 către tatăl său: “Nu vreau să cerşesc nici un serviciu. Cred că sunt în măsură să fiu eu cel care face cinste oricărei curţi”. Nu mai rămânea de făcut decât un pas până la mândra independenţă beethoveniana.

Downloadat de 939 ori