Omul

Cea mai mare dificultate cu care s-au confruntat filosofii in natura omului o reprezinta ambivalenta absoluta a naturii sale: omul este o combinatie de rational-irational, obiectiv-subiectiv, sacru-profan, autonomie- independenta, entopie-negentropie.
Toate aceste determinari coprezente in om, l-au facut pe Blaise Pascal, cel mai mare antropolog crestin, sa se intrebe: „Ce himera mai este si acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce ingramadire de contradictii?! Judecator al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pamant; depozitar al adevarului; ingramadire de incertitudine si de eroare; marire si lepadatura a Universului.”
Cele doua teze care strabat opera pascaliana:
1. Natura dubla- reprezentata de mizerie, caci natura il poate strivi pe om in orice clipa, si maretie, pentru ca spre deosebire de natura, care este imensa si nu este constienta, omul stie: „El se stie nenorocit. El singur stie ca va muri” Coonstiinta de sine- Omul este o fiinta antinomica, situata intr-un interval care are ca extreme: infinitul ( in raport cu infinitul, omul este nimic) si neantul ( in raport cu neantul, omul este totul). Drama metafizica a omului este aceea ca el e facut sa cunoasca adevarul, insa nu-l poate cuprinde niciodata. De altfel, ratiunea nu-i este suficienta pentru a accede la absolut, el mai are nevoie si de credinta.
2. „Fericirea omului cu Dumnezeu, mizeria omului fara Dumnezeu”

Conceput ca proiect al unei apologii a crestinismului, textul
“Cugetarilor” constituie o interogatie pasionala asupra conditiei
umane, afirmand statutul ontologic contradictoriu al omului in
univers: in pofida imposibilitatii de a atinge absolutul, prin
constiinta sa omul se superiorizeaza infinitatii oarbe a universului
incapabil de a se cunoaste.
Situarea in intervalul ontologic limitat de neant si infinit face din
om o fiinta contradictorie: este tot in raport cu neantul, dar este
nimic in raport cu infinitul. Omul poseda facultatea de a rationa,
ceea ce-l face maret, dar judecata sa este limitata, ceea ce-l face sa
se simta nenorocit. Aceasta nenorocire este insa dovada maretiei sale,
o nenorocire de rege deposedat care are constiinta propriului
destin tragic. Metafora trestiei cugetatoare sugereaza ideea
alcatuirii simultane de trup si suflet: omul este un corp fragil al
universului, dar este si spirit destinat sa cunoasca adevarul, chiar
daca nu-l va gasi pe deplin.
Pascal considera omul o mare enigma, pe care gandirea nu o poate
descifra. Filosofii care s-au raportat la om l-au privit unilateral,
remarcand fie maretia, fie nenorocirea sa. Fiinta mizerabila,
incapabila de adevar absolut, omul se superiorizeaza prin raportare
constienta la infinitatea oarba a universului. Concluzia lui Pascal
este legata de necesitatea recunoasterii maretiei conditiei umane,
deoarece partajul mizeriei si grandorii, constitutiv naturii umane,
are ca unic remediu credinta.
Ca si Descartes, Pascal afirma statutul principial al constiintei, dar
afirma augustinian primatul credintei si iubirea ca esenta a umanului.
Dincolo de Kierkegaard, care avea sa reitereze legaturile pascaliene
dintre viata, credinta si ratiune, existentialismul se revendica de la Pascal.

Rene Descartes – “Meditatii metafizice” : fiinta cugetatoare.

” Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugeta. […] unul ce se
indoieste, intelege, afirma, neaga, vroieste, nu vroieste, totdeodata
imagineaza si simte; […] din simplul fapt ca stiu de existenta mea
si … absolut nimic altceva nu apartine firii sau esentei mele …
inchei pe drept ca esenta mea consta in aceea doar ca sunt fiinta
cugetatoare. […] pe de o parte, am o idee distincta si clara a mea
insumi ca fiinta cugetatoare doar, neintinsa, iar pe de alta parte, o
idee distincta a corpului ca lucru intins doar, cugetator […]

Dar nimic nu ma invata mai lamurit natura decat ca am un trup, caruia
I-e neplacut atunci cand simte durere … prin urmare, nu trebuie sa
ma indoiesc ca se afla ceva adevarat aici.”

“Meditatii metafizice”, 1641.
[ omul e o fiinta cugetatoare ]

Esenta umanului o reprezinta ratiunea.

om, ratiune, substanta (cogitans, extensa), corp/suflet, ego

* caracteristica definitorie a omului o reprezinta ratiunea (cugetarea );
* constiinta corporalitatii se realizeaza tot prin cugetare (reductionism ontologic);
* res extensa exista independent de res cogitans..

Aspirand la realizarea unei mathesis universalis, Rene Descartes
(1596/1650) marcheaza epoca moderna prin centrarea existentei pe fiinta umana si afirma primatul ratiunii ca esenta a umanului. In “Meditationes de prima philosophie”
(1641) realizeaza o cercetare metafizica a fundamentelor cunoasterii
pornind de la presupozitia parmenidiana a identitatii dintre existenta
si gandire, astfel incat existenta umana este redusa la dimensiunea ei
epistemologica.
Conceptia rationalista a lui Descartes trateaza problema antropologica
prin abordarea relatiei corp/suflet si, pornind de la ideea clara si
distincta a existentei egoului transcendental, impune ratiunea ca
esenta a umanului. Conform acestei conceptii, printr-un reductionism
ontologic, Descartes afirma ca fiintei umane ii este proprie
cugetarea, astfel incat corporalitatea este mai intai gandita, fara sa
excluda existenta substantei intinse.
Atribuind spiritului gandirea, sensibilitatea si vointa, Descartes
grupeaza facultatile subiectului sub denumirea generica de “cugetare”,
astfel incat fiintei umane ii este proprie cugetarea.
Constiinta propriului corp se realizeaza tot prin cugetare, astfel
incat existenta nu are nevoie si de o parte corporala. Prin acest
reductionism ontologic intinderea este redusa la principalul atribut
al spiritului, deci este o intindere gandita.
Raspunsul cartezian la problema antropologica a influentat decisiv
gandirea filosofica, criticismul kantian urmand linia inaugurata de
Descartes, chiar daca J. Locke contesta ineismul si sursa rationala a
adevarului. In sec al XX-lea K. Popper contesta faptul ca ceea ce
apare clar si distinct ar fi chiar adevarul, dar Husserl dezvolta
modelul solipsist cartezian afirmand omul ca proiect intentional al
constiintei.