Mitul lui Sisif – Albert Camus

Sisif este eroul absurd. Acest om, condamnat sa urce neîncetat o stânca în vârful muntelui si apoi sa îi astepte coborârea, este întruchiparea eroului absurd, conform lui Camus. Repovestind mitul lui Sisif, Camus creeaza o imagine extrem de puternica cu o forta imaginativa care însumeaza intr-un mod emotionant continutul discutiei intelectuale care o preceda în carte. Ni se spune ca Sisif este eroul absurd “atât prin pasiunile sale cat si prin torturile sale”. Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea sa pentru viata i-au adus acea îngrozitoare pedeapsa în care întreaga sa fiinta este muncita fara nici un rezultat” (p.89). Sisif este constient de acest blestem, si tocmai în aceasta consta tragedia sa. Nu e adevarat ca, în timpul coborârii, el nutrea speranta ca va reusi totusi, ca munca sa îl va elibera de chinuri. Însa Sisif este în mod evident constient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau transforma chinul sau într-o victorie.

Ideile care stau la baza acestei evolutii a eroului absurd sunt prezente în primele trei eseuri ale cartii. În acestea, Camus trateaza problema sinuciderii. In stilul sau tipic, socant si viguros, el deschide discutia cu afirmatia îndrazneata conform careia:

În ciuda nostalgiei umane irationale pentru “unitate”, pentru absoluturi, pentru o ordine stabilita si pentru întelegerea universului “de dincolo de mine”, nu exista nici un astfel de sens în universul indiferent si tacut. Între dorinta de sens si de adevaruri eterne si adevarata conditie a universului exista o prapastie care nu poate fi umpluta. Confruntarea dintre inima umana, plina de dorinte, si indiferenta universului conduce la conturarea notiunii de absurd.

Absurdul se naste din confruntarea dintre nevoia umana si mutenia irationala a lumii. (p.21) si mai mult decât atât.

Absurdul nu este nici în om, nici în lume, ci în alaturarea lor … absurdul este singura legatura dintre ei. (p. 21)

Oamenii trebuie sa realizeze ca sentimentul absurdului exista si ca îl pot trai în orice moment. Omul absurd trebuie sa ceara sa traiasca doar cu ceea ce cunoaste si sa nu includa în ecuatie nimic din ceea este nesigur. Aceasta înseamna ca tot ceea ce stiu este ca eu exist, ca lumea exista, si ca sunt muritor.

Prezentul si succesiunea prezenturilor în fata unei minti vesnic constiente, acesta este idealul omului absurd. (p. 81)

Arta este pentru Camus o activitate umana esentiala si una dintre cele fundamentale. Ea exprima aspiratiile umane catre libertate si frumusete, aspiratii care fac viata valoroasa pentru fiinta umana trecatoare. Arta sfideaza acea parte a constiintei în care fiecare individ nu este mai mult decat o unitate sociala sau un pion neînsemnat in evolutia istorica.

În Mitul lui Sisif gasim bazele filosofice ale strainului, doctorului, etc. Acesta constituie punctul de plecare pentru gândirea lui Camus. El este preocupat aici, ca si in alte opere ale sale, cu oamenii si lumea lor, cu relatiile dintre acestia, si cu relatiile dintre oameni si istoria lor personala. In Mitul lui Sisif el se opune rationalismului filosofiei clasice care cauta adevarurile eterne si universale sau o ierarhie de valori care este încoronata de Dumnezeu; el crede ca adevarul se poate gasi printr-o intensitate subiectiva a pasiunii; el sustine ca individul este întotdeauna liber si înconjurat de optiuni; el recunoaste ca oamenii exista în lume si sunt legati în mod natural de aceasta; el este adânc preocupat de semnificatia mortii, de caracterul sau inevitabil si de finalitatea sa. Absurdul este o revolta împotriva zilei de mâine si astfel se împaca cu clipa prezenta. Sinuciderea consimte ca absurdul este final si fara limite în timp ce revolta este o lupta neîncetata cu absurdul si aduce cu sine mântuirea omului.

Putem vedea acum de ce Sisif este eroul absurd. El este constient de dificultatea situatiei sale:

Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea lui pentru viata i-au adus condamnarea de a rostogoli o stânca în vârful muntelui pe vecie, si el nu apeleaza nici la speranta si nici la vreun zeu nesigur. El este absurdul ultim, deoarece nu exista moarte la capatul luptei. Totul nu este haos; experienta absurdului este dovada unicitatii omului si fundamentul demnitatii si libertatii sale.

Tot ceea ce ramâne este soarta al carei rezultat este fatal. În afara acestei singure fatalitati a mortii, totul, fericire sau bucurie, este libertate. Ramâne o lume în care omul este singurul stapân. Ceea ce îl lega era iluzia unei alte lumi. Rezultatul gândirii sale, încetând sa fie fara speranta, înfloreste în imagini. Ea se bucura – în mituri, cu siguranta, însa miturile cu nici o alta dimensiune decât suferinta umana si de aceea ea este inepuizabila. Nu fabula divina care îi amuza pe cei orbi, în fata si gestul terestru, si drama care însumeaza o întelepciune dificila si o pasiune efemera. (p. 87) Oamenii ar trebui cu siguranta sa reflecteze la miturile reconstruite în opera lui Camus.

Downloadat de 413 ori