Editorial – Viata de liceu

Sunt curios ce mai înseamnă acum viata de liceu pentru voi. Îmi aduc aminte cu nostalgie perioada în care frecventam cursurile unui liceu bucureştean.

Mergeam zilnic la şcoală şi uram momentul în care trebuia să plec de-acasă şi să trec pe la Ingrid (vecină-mea de la parter alături de care am învăţat şi în clasele I-VIII) să o iau. Niciodată nu era gata şi trebuia să stau minimum zece minute după ea până termina machiajul. Apoi drumul până la liceu era foarte funny. Făceam băşcălie, mâncam câte o prăjitură, povesteam, bârfeam, ne încălzeam unul de altul… şi imediat ne trezeam în clasă.

Îmi aduc aminte şi acum mirosul acela de coridor proaspăt spălat. Eram cu toţii letargici şi adormiţi, iar prima oră era mai mult de acomodare şi pentru noi şi pentru profi. Venea pauza, veneau covrigii calzi sau batoanele cu miere de la Mircea (omul care ne aproviziona cu mâncarea), veneau temele la limba latină făcute la repezeală. Se scria în draci, noroc cu fetele că îmi dădeau lecţiile 🙂 ! Am avut „bafta” să fiu un singur băiat într-o clasă de fete…

Am „aterizat” în acel liceu plin cu fete frumoase în vara lui 2000. Era foarte aproape de casă şi astfel am ajuns să fiu coleg cu juma’ de cartier (jumatea bună). Eu voiam să dau în Creangă, dar ai mei nu erau de acord pentru că practicam baschetul de performanţă şi trebuia să ajung rapid la antrenamente.

Pe-atunci manelele erau la început, telefoanele mobile nu prea erau accesibile, tatuajele se vedeau doar în filme, lumea parcă avea mai mult bun simţ, iar cine avea internet prin dial-up era un Guru. Pierce-ul a venit vreo trei ani mai târziu, când aceeaşi Ingrid „nebună” şi-a pus cercel în nas. Mare hărmălaie a fost atunci. Profii s-au intrigat grav de tot, noi am admirat, iar posesoarea s-a distrat.

Colectivul nu era neapărat foarte unit, abia printr-a doiş’pea am devenit o familie. Nu plecam cu gaşca de la liceu la mare sau la munte, nu fugeam cu maşina părinţilor la chefuri, dar ştiu că trăgeam cu prietenii zilnic câte un baschet. Pe unde prindeam un panou se juca full-time. Am fost practic o generaţie care a schimbat faţa liceului. Multă lume începuse să joace baschet alături de noi (eram vreo şapte-opt jucători de la acelaşi club) şi devenise un trend sportul cu mingea la coş.

Primăverile, puştanii mai mari veneau cu chitările la şcoală, (exact cum povestea Alex de la Jukebox acum câteva săptămâni în interviul publicat de noi) şi cântam în pauze sau fugeam în parcul de lângă liceu să stăteam pe iarbă şi să îi ascultăm pe maeştrii. Vacanţele ne despărţeau…dar începea iar şcoala.

Venea frigul şi tremuram la ore pentru că în clase nu aveam termopane. Aşa că aduceau fetele scoci si ne puneam pe treaba. Faceam o izolare terminca perfecta :). Apoi în decembrie împodobeam bradul şi era atmosfera aceea de sărbătoare. Cumpăram cadouri pentru profi şi ne simţeam super bine împreună. Mai târziu, printr-a XI-a am făcut rost de un radio şi era tot timpul la şcoală. Noi visam la ProFM by School pe vremea când PRO FM-ul nu emitea bine în toată ţara…
Pentru mine viata de liceu a fost cea mai mişto perioadă ! Am învaţat atunci o groază de lucruri, mi-am făcut mulţi prieteni, am jucat baschet pe unde am apucat, am palmat pe şestache câte o ţigară în pauză, am mers la majorate aproape săptămânal, am chiulit cu măsură şi am învăţat…mult mai târziu că viaţa de liceu se trăieşte o singură dată! Habar n-aveam pe vremea aia că voi ajunge cândva să scriu despre toate astea…

PS: Cine ghiceşte liceul are un premiu surpriză 😉