Editorial Viata de liceu – asta da viata!

Nu cred ca va mai exista in viata mea o alta perioada la fel de interesanta si de frumoasa.
De ce? Pentru ca cei mai buni si apropiati prieteni au rasasit dintre cei 24 de colegi de liceu.

Eram o clasa de “tocilari” care se dorea cea mai buna de la mate-info dintr-un liceu care mai avea un singur rival adevarat in oras.
Un oras mic, cu doar 3 semafoare. Un liceu mare si “vestit”…

Imi amintesc ca, in ciuda distantei foarte scurte pe care o aveam de parcurs de acasa pana la liceu, o faceam zilnic cu taxiul. Cu 10.000 lei vechi mai reuseam sa salvez 20 de minute de somn. De multe ori, imparteam taxiul cu unul din profesori sau, dupa ce am devenit majora, il duceam cu masina mea(un Oltcit din 1993, rosu) si pe profu de fizica la scoala, fiindca statea vizavi de mine si era tare simpatic.

La intoarcere, plecam in gasca. Pe masura ce inaintam , mai pierdeam cate un memebru care-si gasea drumul spre casa. Insa, inainte de orice, era oprirea la patiserie. Regula. Bune era trigoanele alea cu varza sau buseurile cu gem. Fiecare manca altceva. Ne stia si vanzatoarea.

Orele erau foarte sobre(aparent). Eram copii seriosi. Faceam probleme la mate cu dirigu ca si cum eram deja studenti la “Matematica” si voiam sa ne dam doctoratul, dar trebuie sa recunosc ca atatea materii realiste mi-au dezvoltat mult logica.
In pauze incepea campionatul de septica. Catedra era incadrata de cei 4 baieti(si singurii) care nu lasau pe nimeni sa intervina(decat daca ii ruga sefa clasei, adica eu…).

Faceam si tampenii. Dar nevinovate. Imi aduc aminte cum am varsat pe scaunul profei de romana(o pensionara care nu dadea niciodata pauza) o fiola din aceea care sa gaseste la magazinele de “glume proaste” din Bucuresti. Mirosul de oua stricate emanat aproape ca ne-a scos din clasa, insa profa doar ne-a sugerat “sa nu mai mancam in sala, ca nu e frumos”.

Cand era vorba de petreceri, “tocilarii stick together”. Fiecare sfarsit de semestru era motiv de sarbatoare, zilele de nume se faceau in pizzerii inchiriate iar cand a venit timpul majoratelor…….a iesit cu artificii: in cluburi de fite, in curte la tara. Nici eu nu stiu unde a fost mai frumos. DAR A FOST!

De Craciun, colindatul era obligatie de clasa. Cantam pe 3 voci, ofeream cate o crenguta de vasc si plecam cu burtile pline de prajituri si cozonac, dar si cu ceva bani frumosi. Erau darnici profii, ca era “copii buni”. Si eram. Stiam sa ne distram dar am stiut sa ne si facem treaba. Drept urmare, absolut toti colegii mei si cu mine am intrat la facultate, din prima incercare, exact unde am vrut.

Cel mai frumos a fost la final. Am fost prima generatie care a purtat robe la absolvire. Imi aduc aminte de chipiurile acelea negre care s-au facu dupa circumferinta capatanilor noastre. Pe alea le-am pastrat. Robele au ramas mostenire liceului. Sunt purtate in fiecare an de altii ca noi.

Ma opresc aici. Daca mai continuu o sa bufnesc in plans.
Revin.