Stii unde ma gasesti

Motto: “Am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos, când am auzit că se însoară, deşi sunt măritată de zece ani…”

Nu ştiu pentru cine scriu articolul acesta. Pentru ea. Pentru mine… Am aflat că s-a căsătorit, întâmplător. Am trecut peste ştire mai departe fără ca nici un muşchi pe faţă să-mi tresară. Mă aşteptam la reacţia din motto.Nu a fost aşa. Am dat pagina mai departe şi am ajuns la horoscop. Aproape că nu mă interesa nici ce prevedeau astrele. M-a surprins pe mine calmul mecanic de care am dat dovadă. Am lăsat ziarul pe masa de sticlă şi m-am aşezat pe scaun, cu faţa la fereastra largă invadată de lumină.

M-am întors în trecut. Am încercat să retrăiesc ce a fost atunci, cu experienţa de-acum… N-a ieşit. Doar îmi aduceam aminte perfect ultima conversaţie cu ea. Eu în redacţie, ea undeva prin Bucureşti, într-o noapte de Champions League când toată lumea se agita cu declaraţii, articole şi scoruri.

Vorbeam cu ea la telefon. Nu o mai auzisem de câţiva ani, dar clopoţeii din vocea ei răsunau la fel de clar ca altădată. Stabileam în grabă ca a doua zi să ne întâlnim dimineaţa în Parcul Carol, să parcăm maşinile în rond şi să păşim amândoi fericiţi pe aleile pavate cu piatră cubică până sus la Mausoleu. Să bem cafeaua acolo, să privim parcul de la înălţime şi să ne facem alte planuri. Mi-am hotărât pe loc demisia. Voiam să mă detaşez rapid de tot haosul din exterior.

Redacţia şi toate nimicurile de-acolo mă oboseau teribil. Gândul că a doua zi aveam s-o revăd îmi dădea sentimentul că voi începe o nouă viaţă… simţeam şi ştiam că aş renunţa la orice pentru ea. Ştiam că m-ar putea despărţi oricând, de oricine, fără nici cea mai mică greutate. Senzaţia asta de multe ori îmi dădea frisoane ca un cub de gheaţă care alunecă încet pe ceafă. Încercam să alung gândul acesta ori de câte ori se prelingea prin minte.

Nu ne-am întâlnit. Probabil ne-am salvat amândoi căsniciile. Simţeam la fel, că nimeni şi nimic nu ne poate opri. N-am ajuns la întâlnire. Nici ea. Nici eu. Am privit mai departe şi am trecut peste copilăria de-atunci. Am ales amândoi altceva. Nu pot să spun că mult mai bun. Doar altceva…

Am discutat deschis, oricand, despre ce a fost. Am auzit tot felul de avertizări. Că trecutul mă va urmări, că dacă e să se întâmple ceva tot se întâmplă, ca ea este mai mare şi că dacă m-a dus aşa sus rămân acolo suspendat, că e greu, că nu se uită, că lucrurile nerezolvate din trecut se răzbună… Am auzit că stomacul ţi se întoarce pe dos, când vreo ştire bombă te paralizează. Previziunea asta sumbră m-a bântuit. Am trăit cu teama mereu, că totul se va inversa în mine în momentul în care va face pasul acesta firesc şi va deveni femeia altui bărbat.

Ne cunoscusem prin intermediul unei colege, într-un început de ianuarie. Ea era deja studentă, eu un puşti pierdut în spaţiu, venit după o decepţie adolescentină şi dornic să demonstrez cât mai mult. Probabil a fost cea mai benefică perioadă din viaţă. Lucrurile s-au înşirat firesc şi succesele s-au legat. Balanţa s-a înclinat în favoarea mea. În scurt timp eram deja cuprins de tot acel entuziasm cu aromă de primăvară care m-a purtat mai sus de cât aş fi crezut vreodată.

Fugeam de la meditaţii şi abia aşteptam să mă întâlnesc cu ea. La Guvern. Era plăcut afară. Simţeam aerul umed de aprilie cum mă cuprinde, dar mai tare îngheţam de bucurie că o să-i revăd zâmbetul cald pe chip. Fata asta chiar ştia să se bucure. Era ceva care pornea din interior. Transmitea acea forţă şi plăcere printr-un simplu gest. Avea ceva special, nedefinit, care m-a subjugat multe luni şi totodată care m-a ridicat mai presus de orice.

Mult timp m-am întors să mă hrănesc cu toată bucuria desăvârşită de-atunci. La un moment dat cred că am pierdut gustul. Îl savurasem atât de mult, încât devenisem imun…

Probabil am devenit atât de imun şi la ştiri. Am reapucat ziarul şi m-am uitat din nou peste poze. Aş fi vrut să-mi mai amintesc câteva fragemente din scrisorile pe care mi le trimisese cu ani în urmă, sau măcar să-mi amintesc frânturi de conversaţii. Aş fi vrut să-mi văd tot trecutul cu ea şi să simt exact trăirile de-atunci.

N-am ştiut niciodată să mă protejez sau să pun un baraj în faţa sufletului. Am lăsat să intre acolo o grămadă de persoane, fiecare să-şi găsească locul şi să-şi pună amprenta. Să fure câte ceva din mine, apoi să mă refac, mai sărac cu câteva grame de sentimente.

Am suferit de multe ori şi am fost dezamăgit şi n-am învăţat nimic.. am reluat mereu aceleaşi greşeli, care astăzi mi se par incredibile. N-aş vrea să dau timpul înapoi să schimb ceva. Nici măcar întâlnirea nereuşită din parc. N-aş schimba nici “nopţile alea lungi, în care gândurile nu te lasă deloc să adormi”. Aş fi poate mult mai lejer şi mai fericit… Iar din lejeritatea asta ar veni şi împlinirea. Una de lungă durată şi solidă, ca o căsnicie.