Profu’ de religie

Week-end-ul acesta m-am întâlnit în centru cu profesorul meu de religie din liceu. Ca de obicei se ducea la slujba de sâmbătă seara. Aproape neschimbat. Parcă patina timpului nu a lăsat urme deloc pe chipul său bărbos şi blând. Aceeaşi fizionomie. Aceleaşi deprinderi.

Mă gândeam la ce a însemnat omul acesta pentru mine şi pentru colegii mei.

Mă gândeam că, probabil, ne-ar fi strivit pe toţi cu toată cunoaşterea sa adunată cu trudă în anii de facultate, masterat şi doctorat.

Mă gândeam la porecla tâmpită – Ben Laden – pe care i-au dat-o cei din generaţia mea, cei care nu înţelegeau nimic din învăţătură pe care încerca să ne-o transmită.

Practic, profesorul ne prezenta un alt mod de viaţă (probabil unul mai cinstit şi mai folositor), în care fărâma de divinitate din om să iasă la suprafaţă. Mă întrebam cum l-aş fi perceput pe omul acesta dacă l-aş fi avut profesor ceva mai târziu, sau la ce a însemnat în formarea mea… dacă a însemnat…

Şi mă enervam teribil că de multe ori, cred, n-am înţeles nimic din toate ideile pe care ni le transmitea la fiecare ore săptămânală.

N-am înţeles că sunt clipe când cardul de credit nu te poate ajuta, că în faţa morţii cu toţii suntem egali, indiferent de statut social, frumuseţe sau relaţii, că de multe ori un strop de linişte sufletească este mult mai valoros decât o mie de comori…

N-am înţeles nimic din ceea ce înseamnă smerenie, har şi o viaţă bogată cu adevărat. Şi nici n-am atins-o!

Doar ceva mai târziu am înţeles că viaţa e un şir lung de alegeri pe care le iei şi că atunci ai cu adevărat nevoie de acel gram de înţelepciune care să te conducă pe drumul cel bun.