Profesorul ideal

Rândurile de mai jos aparţin unor foste liceence. Aşa vedeau profesorul ideal pe vremea când încă profitau de anii de liceu…

Autori:
Bianca Florentina Cheregi

Adelina Pintea

M-am gândit ceva vreme înainte de a începe să scriu şi am ajuns la simpla concluzie că ceea ce va urma va fi enervant de subiectiv. Pe mine sincer m-au enervat întotdeauna profesorii care nu te lăsau să mănânci la ore. Mi se pare că stomacul meu era şi mai intrigat. Aveam la gimnaziu o profesoară care lua parte la un adevărat festin la ora noastră : nu o dată, sandvişul meu a căzut pradă regulilor ei de a confisca orice bucăţică de hrană ce se ivea pe sub bănci, sau chipsurile ce fâşâiau în pupitre.

În timp, stomacul meu s-a obişnuit. Negreşit, profesoara a rămas în mintea noastră ca o mâncăcioasă. La orele în care, însă, mâncatul şi zornăitul de pungi era admis, era raiul pe pământ. Pun prinsoare că lucrurile nu difereau dacă ora era plicticoasă şi noi foiam revistele de zor, pe sub mese. Nu vorbesc de ora de mate, acolo trebuie să îţi auzi rotiţele şi fazanii cum fojgăie pe ecuaţii, lucru imposibil în timpul rumegatului.

Unora la care le-a trecut pofta de mâncare la ideea că această scriere este adresată unor liceeni gurmanzi, le cer iertare şi spun : e părerea mea (şi a stomacului meu). La polul opus, undeva pe lista mea neagră se aflau profesorii care îţi luau pofta de mâncare şi te făceau să regreţi cornul din pauza mare. Precizez că lista neagră a fost o foaie de format A4, şi s-a umplut relativ repede. Foaia albă nu şi-a avut rostul. Aveam un penar portocaliu pe care colega mea de bancă scrijelea propoziţii fără sens şi atentate de semnături. Îngrămădeam bileţele în buzunarele acestui penar, dovezi pe care consemnam profesori ce ne plac, sau conversaţii din care se desprindea ceva similar.

Aveam o singură oră în care uitam de existenţa gurii şi eram ochi şi urechi : nu ne mai interesa nimic. Pe mine cel puţin mă lăsa rece orice, eram detaşată, copleşită. Uram materia, dar era atât de simpatic ambalajul în care ni-l dădea, încât abia aşteptam să rup fundiţa şi să descopăr ce e înăuntru. Pe scurt: nu căscam la oră.

Cuvinte goale înşiruite la nesfârşit, termeni „tehnici” folosiţi în abundenţă, uşoare destinderi şi-atât…liceul…profesorii din liceu…lecţii…teme consistente…îndobitocire prin tiranie (uneori doar). La liceu e altfel: „epoca” glorioasă a elevilor gurmanzi a apus de mult. Crepuscul tragic. Sunt o biată elevă de liceu acum. Un fir de nisip pierdut în mulţimea plajei cunoaşterii. Aici toată lumea se hrăneşte cu ştiinţă. Nu mai există fâşâitul pungilor de mâncare, există doar un fâşâit al neuronilor. Ei zornăie clipă de clipă, de parcă ar fi osiile unei căruţe fantastice. Totul se desfăşoară aşa cum ar trebui să se desfăşoare: elevi uimiţi până la paroxism de minunata oră ce se desfăşoară teribil de încet şi în fundal profesorul care însufleţeşte tot.

Întotdeauna se găsesc momente care să agite spiritele: un banal elev care să răstălmăcească cuvintele profesorului, o notă de 2 pentru neştiinţă sau pentru tupeu, o absenţă nemotivată din motive inexplicabile. Particularizând acest cadru, mă regăsesc total..propria mea clasă, propriii mei profesori. Nimic spectaculos, nimic ieşit din comun. O oră…la…o materie ce va rămâne în anonimat. Spirite tumultuoase, discuţii pătimaşe…Uşa clasei se deschide…încet, misterios, implacabil. Întră profesorul. Agitaţia se reduce subit la tăcere. O tăcere prelungă. Priviri îndreptate înspre ceva…eufemizate de uitare. Un profesor îmbrăcat în costum. Înalt, cu ochi mijiţi şi părul negru, cu servietă ce imprimă profesionalism. Graţie în mişcări. Unduiri de felină.

Ochelari subtili, cu rame pătrate, de intelectual. Se aşează la catedră. Îşi pune servieta. Deschide catalogul şi citeşte numele noastre. Voce suavă, melodioasă, ca a unui prezentator de radio. Cadenţă în rostire, ritmicitate în vorbire. Absenţi. Începe lecţia. Se plimbă prin clasă. Toţi ascultăm ca loviţi de trăsnet. Suntem neînsemnaţi faţă de soclul dinaintea noastră. Glumeşte. O glumă inocentă…şi noi râdem. Ştie atâtea despre tot şi despre toate…şi noi nimic, absolut nimic. Nu scoatem o vorbă…ascultăm fiecare cuvânt şi sorbim fiecare frază.

Detaşaţi de tot ce ne înconjoară, ne lăsăm pradă intelectului. Suntem hipnotizaţi de acest maestru. Suntem însetaţi de cunoaştere. Vrem să ştim totul, absolut totul. Fără nici un răgaz. Chiar acum, aici, cu acest profesor. Pătrundem în esenţa materiei. Şi atât…doar atât…se aude clopoţelul…blestemat clopoţel!…tocmai acum, când devenea din ce în ce mai interesant.

Îşi ia servieta. Ne spune „ bună ziua”. Pleacă…la fel cum a venit…aceleaşi mişcări graţioase de felină, aceeaşi impetuozitate, acelaşi costum negru uimitor, acelaşi păr negru strălucitor. Închide uşa. Încet, lin, implacabil. Silueta se pierde apoi în cancelarie. Atât…asta a fost tot…ora freneziei s-a sfârşit.

Hipnotizaţi de ceea ce a fost, cădem într-o fantastică degringoladă. Ne inspiră cunoaştere. Ne dăruieşte tot ce ştie. Retrăieşte povestind clipă de clipă ceea ce a asimilat. Ne îndeamnă să vrem cât mai mult, să cunoaştem cât mai mult. N-ai cum să nu înveţi…înveţi de plăcere şi nesilit de anumite conjuncturi. Pur şi simplu înveţi pentru că vrei să ştii mai multe…pentru că nu vrei să te simţi ruşinat în faţa d-nealui, a profesorului.

Pentru că nu ştii de ce vrei…ţi-a intrat în ritm şi n-ai cum să te detaşezi. Nu ai impresia că faci pseudolecţii…sunt adevărate lecţii. Satisfacţii. În sfârşit simţi o satisfacţie pentru că ai învăţat. Răspunzi cu următoarea ocazie. Nu te ridică în slăvi…îţi dă de înţeles atât prin notă, cât şi prin cuvinte că mai ai încă de asimilat. De ce? Pentru că pe tot parcursul vieţii avem de asimilat…la fiecare pas, la fiecare cotitură…o lecţie de viaţă. Dacă vrei o asculţi, dacă nu nu. Şi gata…ideologia pentru semnificaţia profesorului ideal a luat sfârşit.

Profesorul care se pliază pe ceea ce înseamnă ideal există şi în realitate. La nivel tangenţial însă, pentru că idealitatea este ceva derizoriu. Oricând se pot ivi momente de neidealitate. Un adevărat maestru ştie să se facă iubit de elevi. Aprecierea despre eventualul profesor ideal este subiectivă. Mult prea subiectivă. E doar o perspectivă…a noastră, a două „biete” eleve inocente în cuvintele lor. Asta înseamnă pentru noi profesorul ideal.