Ne-am despartit

Băiatul bălai şi cu ochii de culoarea lapisului şi fata brunetă şi slăbuţă ca o căprioară. Dintr-o joacă ne-am despărţit mâinile, altfel unite permanent până atunci, şi trecătorii au început să păşească printre noi. Ne-am oprit la semafor. Am zâmbit fascinaţi amândoi de libertatea redobândită într-o clipă.

Din reflex, am vrut să o apuc din nou de mâna albă şi să traversăm bulevardul inundat de soare. Şi-a retras,speriată, palma ca atinsă de un curent invizibil. Ochii ei migdalaţi mă priveau miraţi, uşor intrigaţi că mă jucăm cu sufletul ei. Am râs. Nu ştiam că aveam să-i văd pentru ultima oară acea privire de femeie îndrăgostită.

Am continuat să vorbim ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Torentul avea să ne invadeze sufletele ceva mai târziu… A păşit la fel de sigur ca până atunci, cu geanta de piele pe un umăr şi cu mapa albă de carton în mana cealaltă.

Într-o fracţiune de secundă, îngropasem deja pentru totdeauna amintiri strânse în atâţia ani. Am încercat să adunăm lacomi “cioburile” rămase din sufletele noastre de pe asfaltul încins de iunie.

Am mers mai departe. Ea s-a dus la tramvai, spre serviciu. Eu m-am oprit la metrou şi l-am luat spre Dristor.

P.S.: Te rog, nu plânge!