Jurnal de calatorie – Londra

Autor: Alexandra Negrea

Aventura mea a fost scurtă. M-am dus în Anglia pentru 2 interviuri, unul în Londra şi unul la Cambridge şi totul era plănuit pe 3-4 zile. De când mă ştiu Londra era pentru mine un oraş magic, loc al reşedinţei roiale, plin de gentlemani inteligenţi, tipic blonzi cu ochi albaştrii, şi englezoaice fandosite dar şarmante. Azi însă am găsit-o altfel.

Ceea ce a dat un mare plus la experienţă a fost primul meu zbor. Nu conta faptul că era o campanie low-cost şi eram 125 de persoane grămadă eu simţeam că zborul decolează pentru mine. Eram atât de fericită că eram singură şi aveam acel sentiment de independenţă totală. Ca şi fizician înrăit am fost fascinată de avion de la aripioarele de pe aripi la zgomotul motoarelor, la forma botului şi la picăturile de apă de pe geam ce în timpul zborului erau cât vârful unui ac. Senzaţia de decolare e din altă lume şi m-am decis pe loc că vreau să devin pilot de avion. Zborul era noaptea şi datorită schimbării de fus orar era atemporal, tot timpul era ora 6 şi ceva. Am avut noroc că am prins un loc lângă geam şi că era noaptea! Oraş după oraş îşi desfăcea arterele portocalii ca nişte efuziuni de lavă pe pământul negru. Răsăritul încerca să ne prindă din urmă cu fâşii de lumină interferentă. Într-o fracţiune de secundă pilotul a anunţat că ne pregătim de aterizare şi coborând sub pătura de nori lumina a început să dezvăluie o mare întindere verde a insulei britnaice practic peticită şi cusută cu şiruri de copaci şi vegetaţie.

Ajunsă la Londra am străbătut centrul pe jos câtva timp şi am descoperit o grămadă de oameni de toate etnicităţile, naţionalităţile şi culorile într-un oraş mare şi grăbit care se prăduşte sub greutatea propiului succes. Pe stradă erau în mare 2 tipuri de oameni: localnicii care se grăbeau să ajungă la servici, se îmbrânceau pe stradă şi treceau NUMAI pe roşu la trecere şi turiştii se simţeau ca într-un safari.

Metroul e unul din lucrurile care trebuie încercate în Londra. Acum e curat, eficient, rapid, ieftin şi efectiv lejer în afara oreleor de vârf. Mi s-a părut un exemplu clar de vedeţi că se poate? Practic nu poţi intra dacă nu ai bilet şi o dată ajuns în sistemul „underground” poţi să te plimbi cât vrei să schimbi oricâte linii nu contează.

Nu am vrut să văd locurile pline de turişti gen Piccadilly şi Casele Parlamentului sau Palatul Buckingham pentru că nu aveau cum să fie mai mult decât clădiri (respectiv o piaţă) care arătau exact ca în pozele de pe internet şi aşa au şi fost. Oxford street era mai excitantă pentru că fiind un bulevard al cumpărăturilor era dinamică şi în schimbare. Mă aşteptam să găsesc eleganţă totală în decoraţiuni de crăciun şi magazine celebre de haine dar ca în orice loc de pe pământ se găseau şi lucruri chitsch şi nu rar. Baker Street a devenit în cele două zile locul meu preferat, chiar dacă era aglomerat, nu ştiu de ce. Pe acolo e The Globe, a stat Sherlock Holmes, Madame Toussaud şi acolo au fost multe concerte… probabil au rămas lucrurile extraordinare în atmosferă. De câte ori aterizam cu metrou aici aveam acele sentiment de acasă, că totul va fi de acum bine, eram unsă la suflet! Baker Street compensa pentru restul jegului din Londra.

Stundeţii de acolo m-au stupefiat. Sunt exact ca cei mai beţivani studenţi a noştrii. Nu se gândesc că alţii râvnesc să fie acolo, mami şi tati le plătesec şi ei au problemele lor de identitate aşa că beau, non-stop şi nu merg la cursuri. Bine ăsta ar fi stundentul mediu la una din facultăţile cele mai bune. În afară de metrou, Baker Street şi ce o mai fi frumos în Londra o marcă pozitiva a avut-o şi universitatea la care am avut interviu. E un loc pe care nu mă aşteptam să îl găsesc acolo.

UCL (University College London) e absolut faascinat! Are propiul său spital (clădirea mare cu multe geamuri albastre) unde studenţii de la medicină fac practică, propriul său Observator astronomic, undeva lângă Londra şi o grămadă de profesori internaţionali şi foarte de treabă! Pe când am ajuns la interviu mă întrebam unde se ascundeau oamenii de treabă. Au şi un mediu stundeţesc foarte fain şi toată universitatea e ca o oază în mijlocul Londrei.

A urmat apoi contrastul cu Cambridge. Încă o dată trebuie să le laud calea ferată întrucât au trenuri către Cambridge şi din jumatate în jumatate de oră care nu întârzie, nu au şofer şi circula şi doar cu 5 pasageri! (pot confirma). Oraşul e mult mai tipic britanic decât Londra. Asta de la case la oameni la orice. Are 130 000 de locuitori dar pot să vă asigur că e cel puţin de 2 ori mai mare sau cel puţin mai impunător decât un oraş românesc cu atâţi locuitori. Oraşul îşi trage seva în cea mai mare parte din universităţi şi are o faţadă superbă. Este pătat cu micuţe magazine pestriţe şi ascunse. Cred că autoarea Harry Potter a avut de unde se inspira.

Totul era ca în poveşti, priveliştea, grădinile, clădirile iar oamenii erau totuşi distinşi faţă de cei din Londra. Aşa că m-am întors acasă cu o groază de cadouri pentru oamenii extraordinari din România şi sentimente mixte faţă de Anglia şi faţă de Londra.