Jurnal de calatorie – Italia

Citeam paşii tremurători ai străzii – povesteau atât de multe despre fascinaţia vieţii apuse,despre zidurile
moarte ale oraşelor şi despre o istorie neterminată încă.
Oamenii se desprindeau din poveşti asemeni picăturilor de rouă de pe frunze şi se conturau pe măsură ce zâmbetele ajungeau să îmbete atmosfera apăsătoare de după o noapte lungă…

Aşa am găsit eu Italia. Un tărâm în care istoria şi-a pus atât de bine amprenta, încât a transformat-o într-un uriaş muzeu în aer liber. Pe măsură ce mă adânceam în labirinturile sale, realizam că aş avea nevoie de 3 vieţi pentru a reuşi să descopăr în totalitate această Italie a culturii şi civilizaţiei.

Străduţe tipice, grandoare, occident şi miros de veselie. Multe (poate puţin prea multe) biserici, orăşele medievale (conservate perfect până în ziua de azi ), coline întregi de vii şi oraşe dedicate vinului – poate că viaţa lor nu e mai roz decât a noastră, dar cu siguranţă o fac să pară!

Case medievale ce par desprinse din poveşti, cavaleri şi domniţe, strajeri şi meşteşugari, castel şi grădini – aşa se prezintă micul burg Grazzano Visconti – un loc în care timpul a încremenit în timp. Atmosfera de basm îţi dă impresia că în orice moment o zână sprintenă şi jucăuşă se va desprinde din zidurile vechi de secole, iar zecile de magazine de artizanat te vor ademeni în încăperile lor minuscule ascunse printre arcuri de piatră, ziduri şi coloane.

Străduţele înguste te fac să te pierzi în lumea magică, şi chiar sa-i invidiezi pe cei 180 de locuitori ai micului şi fascinantului burg, ale căror activităţi sunt şi acum în concordanţă cu momentul în care această aşezare a răsărit, iar în cele două turnuri din curtea interioară, par a fi şi acum închise prinţese ce-şi aşteaptă cavalerii să le salveze…

De la lumi de basm ale trecutului, mi-am îndreptat paşii către gloria oraşului Milano. Celebrul Dom, m-a făcut să mă simt mai mică decât orice furnică strivită de talpa unui papuc : grandoare lui e inexplicabilă, iar interiorul, provoacă o stare de nelinişte, de parcă întreg universul ar încerca să te dărâme.

Piaţa domului în schimb e cea mai animată zonă, te învăluie în căldură, iar agitaţia şi fluxul de oameni o fac să pară plină de viaţă. Amalgamul de naţii ce se întrepătrund în acel perimetru îţi dă impresia că întreg mapamondul s-a reunit pentru câteva secunde de linişte şi pace acolo.

Bineînţeles că, dacă tot eram în Milano, nu puteam rata apogeul operei lirice Teatro alla Scala. Clădirea nu impresionează, dar se spune că doar cele mai bune voci,
ajung pe scena celebrei opera, aşa că nu-mi rămâne decât să-i cred pe cuvânt.

Nu degeaba se zice că e una din capitalele modei – străzile sunt invadate de magazine ale unor creatori celebrii şi de case de modă.

În ultima zi, am avut ocazie să-mi desfăt inima şi sufletul pe canalele întortocheate ale Veneţiei. Peisajul e minunat, unicitatea locului e fascinantă, iar locuitorii par descendenţi ai unor creaturi magice ce stăpânesc apele. Veneţia e elegantă, e plină de mistere şi ciudăţenii, e plină de buticuri şi străduţe înguste, nu există nici urmă de maşini. Autobuzele lor sunt vaporaşe, iar maşinile bărci. Mai există bineînţeles şi luxoasele gondole, conduse de gondolieri şcoliţi şi pasionaţi.

Acest mic colţişor al lumii e locul ideal în care să te ascunzi. Printre zidurile impregnate de ape, timp şi igrasie, printre mirosul de peşte şi de lagună, în unduirea verzuie a apei şi în interiorul restaurantelor cu specific pescăresc. E linişte. E pace. E fericire. Regret faptul că nu am avut ocazia să-mi plimb paşii decât prea puţin timp în interiorul aşezării, şi trăiesc cu speranţa că voi mai avea ocazia să mă pierd în apele verzi…

Au trecut repede cele câteva zile destinate excursiei, de parcă timpul are alte coordonate atunci când pleci din ţară. Italia e o călătorie atât în viitor, cât şi în trecut, e un tărâm al viselor şi al realităţii, e o ţară şi un imperiu…