Cand miturile cad

Am luat ceva interviuri la viaţa mea. De la personalităţi de marcă şi până la oameni obişnuiţi. În spatele fiecăruia se ascundea o poveste pe care am încercat să o aduc la suprafaţă. De la fiecare intervievat am învăţat câte ceva. Multe din experienţele lor de viaţă mi-au fost ca nişte lecţii predate înainte, în particular.

Fiecare întrebare adresată a reprezentat ore de documentare. Nimic întâmplător. Schimbul a fost pe măsură. În afara unor răspunsuri am primit o energie senzaţională. Am reuşit să creez o legătură profundă cu interlocutorul meu.

Am simţit o parte din măreţia multora dintre ei, iar senzaţia a fost incredibilă. Am înţeles de ce mulţi dintre ei au ajuns atât de sus şi pentru o fracţiune de secunda m-a atins fărâma lor de genialitate. M-am bucurat că am avut privilegiul de “a gusta” din ea.

M-am aşteptat să regăsesc măreţia aceasta fantastică la unul dintre personajele care ar fi trebuit să fie prezente pe viaţă de liceu. Într-adevăr avea o urmă fină, dar egoismul feroce îl împiedica să o împărtăşească. Deşi înzestrat cu multe calităţi (şi scoase parcă ostentativ în evidenţă), se simţea că lipseşte substanţa aceea concentrată din care sunt plăsmuite miturile…

Încercam în timpul interviului să descopăr forma ascunsă a ei, dar degeaba! Lipsea… şirul întrebărilor curgea, lucrurile inedite ieşeau la suprafaţă, dar grăuntele acela special nu se zărea deloc. Nu te gândi că decenţa şi bunul-simţ au fost înlocuite de fiţe… doar că vorba românească “la pomul lăudat nu trebuie să te duci cu sacul” a răms valabilă şi în acest caz.

Am înţeles că sunt oameni cu adevărat “mari”, care “te ating” din prima şi că sunt şi vedete de carton, umflate cu pompa de marketing… şi am înţeles că e chiar nasol când miturile cad.