Botezul aerului

În memoria bunicului meu…

Acea dimineaţă din septembrie 1943 nu prevestea nimic. Doar cerul de deasupra Odesei părea mai clar ca niciodată, ca o poartă deschisă spre Rai. Nimic nou, însă, pentru tânărul aviator român ajuns pe meleagurile ucrainiene odată cu misiunile militare din ţara vecină. Era obişnuit cu soarele acela rece şi strălucitor care transforma avionul într-un bulgăre orbitor. De când fugise de-acasă îşi dorise enorm de mult acele clipe de singurătate de la sol, în care avionul îi devenea cel mai bun camarad. Acelea erau clipele când ţigara avea alt gust, iar viaţa alt ritm, mai încet şi mai puţin trepidant decât în aer. Acolo, la multe mii de picioare altitudine, gloanţele zburau în toate direcţiile şi nu iertau nimic. Inima pulsa în ritmul motorului, iar respiraţia se plia şi ea odată cu tine pe manşa ţinută strâns în mâinile înfăşurate în mănuşi de piele…

De când te ridicai deasupra pământului aveai puţine zeci de secunde să admiri priveliştea şi să te minunezi, cu adevărat, de Măreţia lui Dumnezeu. Apoi totul pornea brusc ca într-o vâltoare de zgomot asurzitor ce aducea moartea. Depindea doar de măiestria ta şi de sângele rece pe care ţi-l păstrai dacă scăpai de la pieire. Familia, credinţele, gândurile, simţurile erau antesteziate de adrenalină, într-un timp parcă dilatat şi hulpav de oameni şi avioane.

Şuieratul brusc al alarmei îngheţa totul. Ea era aceea care delimita, pentru tânărul pilot aristocrat format la Şcoala de pilotaj a lui Romeo Popescu, realitatea de vis. De când începuse Războiul, sirena aceasta blestemată dicta mai rau ca oricare alt instructor de zbor. Atunci trebuia să te urci în cabină şi să te ridici la cer cât mai repede. Urmau duelurile în aer şi clipele cele mai groaznice pentru noi, pământenii. Clipele de glorie, însă, ale piloţilor… La fel s-a întâmplat şi în acea dimineaţă de toamnă…

Discuţie pe aeroportul din Cluj. Îmi spuneţi şi mie, vă rog, unde este gara?

Anii au trecut… Aviatorul s-a retras, scos la pensie de comunişti. A avut doi nepoţi. Cel mare a ajuns medic, într-o ţară îndepărtată, la vreo patru ore de zbor, cum ar zice bunicul şi a moştenit pasiunea de a zbura. În prezent urmează cursurile unei şcoli de pilotaj.

Celălalt, parcă e înfiat! E cozeur la o televiziune şi n-a moştenit nimic din pasiunea aceasta a aviaţiei, până într-o zi când şi-a luat şi el “botezul aerului”. Târât de fratele său mai mare a plecat până la Cluj într-o cursă extrem de lină şi de plăcută. De când au decolat de pe aeroportul Băneasa senzaţia de libertate şi de plutire au declanşat pasiunea aceea latentă genetic, de a zbura cât mai mult.

Întrebarea adresată stewardesei pe aeroportul din Cluj (Îmi spuneţi şi mie, vă rog, unde este gara?) a fost doar o glumă pentru a face rost mai uşor de numărul de telefon al superbei domnişoare…

Foto homepage: http://ftp.sunet.se/pub/pictures/vehicles/aircraft/iar-80.jpg