Banchet de vis in Bulgaria

Motto: “Valvule semilunare / Clasa mea e cea mai tare!
Foaie verde borangic / Dirigu’ e super tip!
Normal ca din aşa clasa şi-aşa dirig,
Am iesit eu super şic!”

Bineînţeles, fiule, că îmi aduc perfect aminte petrecerea de la finalului liceului, am răspuns grăbit trăgând cu sete un fum din ţigara neagră de foi. Parcă văd şi acum costumul deschis, de culoarea oului de raţă pe care l-am purtat atunci la banchet. Aveam cu vreo 20 de kilograme mai puţin, iar părul parcă era mai negru decât acum. Era în vara lui 2009. Ultimele clipe din viaţa mea de liceean se derulau cu o viteză fantastică. “Timpul parcă nu mai avea răbdare.”

Probabil atunci am trăit cea mai intensă lună din întreaga mea existenţă. În afară că mă omoram cu învăţatul pentru BAC şi pentru admiterea la facultate, erau ultimele clipe alături de colegii si prietenii mei din copilărie. Eram şi îndrăgostit nebuneşte de o tipă din liceu… Sper că şi tu te-ai îndrăgostit până acum şi nu ai pierdut timpul aiurea. Asta e vârsta când viaţa are alt gust… dar să nu uit..

Profa de filosofie era crimă, dirigu’ ne stresa şi el, iar eu învăţam în draci la franceză şi la logică. Trebuia sa recuperez întreaga materie, iar silogismele si timpurile nu se legau de nici o culoare. În plus, am trăit trei zile de vis la mare cu toată gaşca mea din liceu! Dar cea mai tare a fost petrecerea de final! Noaptea aceea magică n-am să o pot uita vreodată…

Îmi aduc şi acum aminte cum am plecat cu dirigintele şi cu toată clasa în Bulgaria, la Nisipurile de Aur. Am pornit într-o noapte răcoroasă de joi spre vineri vreo patru autocare pline cu profesori si cu elevi. Eram aşa de fericit că mă rup de stresul cotidian pentru trei zile, încât am şi uitat că mama nu ştia că fumez. Am aruncat în grabă bagajul în cala autocarului şi nici n-am aşteptat să plece bine ai mei că am şi băgat o ţigară 😀

Apropo fiule, tu fumezi ?!
Hai mă tată, lasă-mă pe mine şi zi-mi în continuare despre viaţa ta de liceu. Niciodată nu ai avut timp să-mi povesteşti…
Am înţeles… vrei să schimbi subiectul…

Revin. Nu ştiu dacă ai simţit vreodată ce înseamnă să fii beat de fericire… Aşa eram noi! Nu înţelegeam că aveam să ne despărţim, iar destinul avea să ne arunce pe fiecare în câte un colţ de lume… Ne-am urcat două clase în autocar (mi se pare că eram cu cei de la D în maşină) şi a început distracţia. Până în Bulgaria am cântat absolut tot ce ştiam.

Credeam că nu mai intrăm în Bac. Diriga de la clasa cealaltă era disperată, iar şoferul mă mir că nu a făcut accident! După vreo sase ore am ajuns pe plaja fină.. Eram noi şi marea… Stăteam lungiţi pe nisip şi ne întrebam ce va urma. Fumam cu toţii o ţigară şi parcă simţeam că sunt ultimele clipe scurse împreună. Am mâncat pe fugă, apoi am invadat hotelul. Era un haos plăcut! Nu mai conta cum eram aşezaţi în camere…

Dar probabil te întrebi cum am ajuns să învăţ la liceul Nicolae Grigorescu… M-am născut într-o micuţă aşezare de munte şi am urmat cursurile celui mai tare liceu din oraş. Învăţam într-o clasă de real, ascunsă undeva pe la parter, pe coridorul din stânga. Aveam 28 de colegi şi eram cam jumate jumate, băieţi şi fete. Visam pe vremea aceea să devin informatician. Mă pricepeam la calculatoare, în rest eram cam tămâie.

Matematica nu mergea aşa de bine (de-aia am şi luat şase la Bac), cu integralele mă certam, la fel cu acizii şi hidroxidul, însă una peste alta eram un elev bun. Cu profesorii mă înţelegeam de minune. Nu erau nici foarte permisivi, dar ne şi tolerau prostiile. Mai chiuleam din când în când, mai făceam câte o tâmpenie, dar aveam bun-simţ şi nu-i deranjam. Aveam câţiva profi preferaţi, nişte oameni deosebiţi pe care nu i-am mai văzut de când am părăsit ţara. Îmi plăcea foarte mult proful de bio…

Era un super om, micuţ aşa de statură, cam la un metru şaptezeci şi mereu plin de voie bună. (Ce o mai fi acum cu Stelică ?! Ar trebui să fie cam de aceeaşi vârstă cu tata…)

Mă înţelegeam bine cu profa de română. Doamna Dinu… Era o adevărată doamnă şi ştia să fie foarte plăcută. Nu aveam nici un stres la teză. Am avut mare noroc şi cu Nathalie, profa de franceză. Dacă nu era ea nici acum nu ştiam regula lui si conditionnel…

Hai mă tată, că e simplă!

Dacă mă crezi, în seara banchetului am învăţat-o… dar asta e altă poveste. Acum fugi, că întârzii la banchet! Şi nu-ţi pune cravata asta neagră! Nu-ţi stă bine cu ea!

Uşa s-a trântit brusc. Am tresărit, stânjenit parcă de ceva din aroma acelei noapţi de mai. Nu ştiu dacă fi-miu a înţeles prea multe, dar asta a fost povestea mea, dintr-o seară în care am dansat cu toate colegele şi apoi am aşteptat răsăritul pe plajă…

Am văzut în privirea lui că nu a înţeles că aş da oricând timpul înapoi, pentru a mai trăi încă o dată cei mai virgini ani ai vieţii.

PS: Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare 🙂 !