III.Eseu de filosofie
February 1, 2011 scris de Ana-Maria Dobre
In categoria File de roman
Sunt clasa a XII-a. Am sa dau Bacu` si admiterea in vara. Am visat ca pic la istorie. N-am pic de constiinta istorica. Ah, dar ma straduiesc! Ma straduiesc atat de tare sa retin niste idei, sa-mi formez o imagine de ansamblu si parca totul e in zadar. Cu cat ma afund mai mult in materie parca cu atat alunec mai mult intr-o prapastie fara fund. Diriga vorbeste in chineza, nu pot sa o urmaresc, decat foarte rar. Stie ca nu ne place istoria, dar nu o deranjeaza. Insa stiu eu un lucru care ar deranja-o: sa pice vreun nefericit dintre noi Bacul la istorie. Asa ca si ea se chinuie alaturi de noi sa ne bage istorie in cap cu lingurita.
Admiterea va fi in regula. Dau la Litere. Mama m-a vazut dintotdeauna aici si cred ca are dreptate. Nici nu mai stiu de cate ori m-am intrebat care ar fi cea mai buna alegere, unde m-as descurca, dar sa-mi si placa ceea ce fac. Iata ca imi raspund acum. Nimic nu imi place mai mult decat sa citesc, sa meditez la ceea ce am citit si apoi sa-mi expun parerea in legatura cu asta. Ceea ce ma incanta mai presus de toate este a scrie. L-as cita pe Arghezi si va spun “A scrie nu este un divertisment, rapunerea cuvantului, supunerea lui se face prin mestesug.” Asadar, treaba asta cu scrisul nu e pentru oricine, ca doar nu te ridici din pat intr-o dimineata ploioasa si-ti spui: “Eu am sa fiu scriitor.” Arghezi sustine ideea ca poezia, deci creatia, este produsul imbinarii inspiratiei cu mestesugul, ideea ilustrata printr-o comparatie sugestiva din arta sa poetica,Testament, “precum fierul cald imbratisat in cleste”. Desigur ca procesul de creatie este unul istovitor, asa cum este reprezentat in aceeasi poezie: “frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane.” Poetul marturisea referitor la mestesugul cuvintelor: “Niciun mestesug nu este mai frumos, mai bogat, mai dureros si mai gingas totodata ca mestesugul blestemat si fericit al cuvintelor.”. Il aprob in totalitate.
Daca este o disciplina care ma fascineaza cu adevarat, aceea este filosofia. In urma cu cateva luni am primit o tema interesanta la aceasta materie. Va predau eseul meu asa cum i l-am predat si domnului profesor.
Merita viata sa fie traita sau nu?
Alaturi de “Cine suntem?”, “De unde vine lumea?” si “Cum ar trebui sa traim?” aceasta este probail una din temele fundamentale ale filosofiei si una din intrebarile cele mai profunde ce-a framantat minti omenesti inca din cele mai vechi timpuri. Fiecare om in parte trebuie sa-si gaseasca el raspunsurile lui la aceste intrebari pentru ca nimeni nu poate da un raspuns exact, insa scrierile inaintasilor ar putea fi un ajutor valoros in formularea propriei noastre imagini despre viata si despre lume.
Poate inainte sa incercam a raspunde la aceasta nemuritoare intrebare, ar trebui sa ne referim la formularea ei, caci acesta este cel dintai pas spre rezolvarea celor mai complexe probleme, sau cel putin asa postuleaza Douglas Adams, celebrul dramaturg de origine britanica. Acesta a fost unul dintre scriitorii de literatura science-fiction care ne aduce in plan vizual importanta formularii corecte a unei intrebari. Reuseste sa faca aceasta in nuvela sa comica “Ghidul autostopistului galactic”, ce a debutat sub forma unui program radio BBC la jumatatea decadei 70 si a cunoscut pana in prezent numeroase transformari si adaptari teatrale si cinematografice. Povestea vorbeste despre o civilizatie deosebit de avansata tehnologic. Locuitorii acesteia traiau intr-o lume inocenta si lipsita de probleme, condusa in integralitate de un enorm calculator. Lipsiti de grijile cotidiene, acesti locuitori si-au intors atentia catre studiul filosofiei si au ajuns, inevitabil , la una din intrebarile de baza ale acesteia “Care este scopul vietii, al universului si al oricarui alt lucru?”. Nereusind sa-si raspunda acestei intrebari, i-au adresat-o unui supercalculator pe care l-au creat special pentru acest lucru. I-au cerut un raspuns simplu, iar acesta a inceput sa computeze. Calculatorul le-a spus sa revina pentru aflarea raspunsului peste exact 7,5 milioane de ani. Dupa scurgerea timpului cerut, cei care au pus intrebarea revin in fata geniului tehnologic pentru a afla replica acestuia. Calculatorul le spune ca acestia nu vor fi multumiti de raspuns, dar ei tot cer sa le fie dezvaluit…. “42”. Computerul le spune ca intrebarea nu a avut sens de la bun inceput si ca numai atunci cand vei stii cum sa pui o intrebare, atunci vei stii si ce inseamna raspunsul. Desi imbraca mesajul intr-un costum ironic, Douglas Adams ne face sa ne oprim inainte de a pune o intrebare filosofica si sa ne gandim asupra formularii acesteia.
Merita viata sa fie traita? Intrebarea insasi ne cere sa fim subiectivi. In mod obiectiv, nu cunoastem de unde vine viata, daca poate fi repetata sau daca aceasta este doar o etapa. Putem spune ca exista probabilitatea ca aceasta sa fie unica forma existentiala pe care o vom intalni si atunci, logic, merita traita.
Daca ar fi sa tratam aceeasi intrebare din punct de vedere religios ar trebui, din nou, sa fim subiectivi, intrucat religia exista sub mai multe forme, iar unele dintre acestea descriu viata ca fiind un pasaj initiatic pentru lumea de apoi, un pasaj in care actiunile noastre vor determina cursul vietii ulterioare. Iata o alta intrebare filosofica: “Exista viata dupa moarte?”. De exemplu, am vazut de curand un film, Riverworld, un loc al straniului, un loc in care este imaginat infernul. Ceea ce m-a ingrozit a fost ideea ca in viata de apoi oamenii sunt urmariti si chinuiti de intamplarile din viata lor anterioara, dar si ideea de eternitate. Un betiv spunea in treacat ca s-a sinucis de patru ori, dar a revenit inevitabil in acelasi loc ostil.
Imi este greu sa decid de ce parte a balantei atarn. Atunci cand am primit tema eseului, eram convinsa ca voi alege sa fiu pro, insa in ultima vreme am descoperit tot mai multe argumente contra.
Sa luam spre exemplu viata cotidiana. Fugim dupa metrou pentru ce? Caci exact atunci cand ne grabim mai tare, usile metroului ni se vor inchide-n nas! Probabil pentru ca si conductorul metroului se grabeste de asemenea. Ce-i cu atata graba? Cand suntem tineri suntem cei mai grabiti, ni se pare ca nu avem suficient timp pentru a face tot ce ne dorim.
Cum e cu societatea in care traim? In opinia mea, ne cam pune bete-n roate. La fiecare pas ne confruntam cu incercarea tuturor de a ne impune un set de idei si reguli pentru a ajunge o generatie de roboti identici. Nu scapam nici de prejudecatile celor deveniti deja roboti, care ne apasa incercand sa ne converteasca la religia lor, la principiile cu care au crescut etc. Emil Cioran spunea in “Manual de descompunere”: “Dati un scop precis vietii: ea isi pierde instantaneu farmecul. Inexactitatea telurilor o face superioara mortii; un graunte de precizie ar cobori-o la trivialitatea mormintelor.”. Pornind de la acesta idee, eu stau si ma intreb de ce toata lumea ne spune ca trebuie sa avem un tel bine definit in viata, caci de nu suntem considerati scursurile societatii.
De ce fac oamenii copii? Este adevarat ca specia trebuie procreata, dar, in prezent, mie imi par a fi doar o bataie de cap, carora parintii isi dedica cel putin 19-20 de ani din viata pentru ce? Caci atunci cand vor creste vor prefera sa petreaca timpul cu prietenii lor si nu sa ia masa in familie. Copiii sunt cei mai mari santajisti emotionali. Fete fiind, este suficient sa ne pisicim putin in fata lui tata, iar el va incepe sa danseze dupa cum canta odraslele pretioase. In cazul in care ii cresc ca-n puf, nu-i pun la niciun fel de munca casnica, mai tarziu, le vor scoate ochii pentru asta si pentru multe altele. Inca o chestie inutila.
Femeile, cate nu fac femeile pentru barbati? Poarta haine sufocant de stramte, ciorapi care le suptiaza trupul, dar le provoaca mancarimi, se penseaza, coafeaza, poarta tocuri inalte care le pun in valoare feminitatea, dar le fac bataturi, trec prin durerosul ritual al epitarii pentru a fi atragatoare si fine la atingere, stand la cratita, totul pentru a fi placute de barbatul lor care lancezeste in canapea, cu picioarele pe masuta de cafea, bea bere, se uita la meci si injura cand rateaza echipa favorita, pentru asta? Unele femei sustin ca nu fac toate astea pentru respectivul, ci pentru ele. Eu nu sunt de acord cu lucrul asta. Intotdeauna te aranjezi pentru cineva, daca nu ai pentru cine, cazi pe o vale a comoditatii. In sufletul multora dintre aceste femei banuiesc ca exista aspiratia catre mai mult, chiar catre ideal, dar nu fac nimic in sensul asta, s-au obisnuit la cratita. Oare asta face parte din asumarea destinului, asa cum a sugerat Albert Camus in privinta lui Sisif? Doar prin acceptarea situatiei in care ne aflam putem fi fericiti?
In cazul in care aceste femei decid sa faca ceva devin extremiste. Dar misoginismul si feminismul nu vor duce nicaieri pentru ca avem nevoie unii de altii. Intr-adevar barbatul reprezinta ratiunea, el este cel care ne-a dus pe culmile evolutiei, prin inventiile sale, dar femeia este cea care a fost dintotdeauna preocupata de aspectul estetic al lucrurilor, cea care mentine o atmosfera calda in cadrul familiei, ea este cea care-i tine uniti pe membrii sai. Iar familia este o valoare eterna a oricarei civilizatii. Ideea este ca atat barbatii cat si femeile au rolurile bine impamantenite. Nu s-au schimbat de-a lungul unei perioade atat de indelungate de timp, ceea ce poate insemna ca exista un echilibru intre femei si barbati.
Totusi in cea mai mare parte a timpului suntem nefericiti, caci fericirea se gaseste in doze mici si rare. Dar nu putem exclude nefericirea din viata nostra, nu putem sa negam rolul sau atat de important, si anume evidentierea starii de fericire. Cum altfel am mai stii cand suntem fericiti, daca n-am trai nefericirea din cand in cand?
M-a pus pe ganduri un citat din cartea lui Jostein Gaarder, “Lumea Sofiei”: “Nu poti sa traiesti experienta faptului ca existi, fara sa traiesti in aceleasi timp si constiinta faptului ca trebuie sa mori , se gandea ea. Si e la fel de imposibil sa te gandesti la faptul ca va trebui sa mori, fara sa te gandesti in acelasi timp cat de fantastica e viata.”.
In opinia mea, oamenii se impart in optimisti si pesimisti, diferenta dintre ei fiind de perceptie. eu sunt de departe o persoana optimista, deci chiar daca sunt constienta de faptul ca suntem muritori, nu pot sa nu observ cat de fascinanta este viata. Lucrul pe care-l gasesc cel mai fascinant este dragostea. Oamenii creeaza si traiesc dragostea. Daca acesta nu este un motiv pentru faptul ca viata merita traita, atunci eu nu cunosc altul care sa dea farmec vietii. Caci ce e mai minunat decat ca cel pe care-l iubesti sa te iubesca de asemenea si sa stii ca insemni ceva pentru dansul, ca el iti doreste fericirea si se straduieste sa ti-o ofere. Desi Aristotel considera ca fericirea este scopul final dorit numai pentru sine, eu il contrazic, pentru ca atunci cand iubesti, iti doresti ca cel iubit sa fie fericit si, in consecinta, fericirea lui, deci si a ta, devin un scop final comun. Fara-ndoiala, viata merita sa fie traita.
Sunt convinsa ca in oricare alta zi as fi scris altfel acest eseu. As fi putut scrie altul chiar azi, dar asa l-am scris in ziua aceea.
Comments