II.De ce…

De ce am intarziat atat de mult? Treceam zi de zi pe langa magazinul asta de pantofi de la coltul blocului, ma opream cateva minute si priveam lung in vitrina. Pantofii acestia, pe care am intarziat sa-i cumpar, i-am admirat inca de anul trecut. Atunci stiu de ce nu i-am cumparat, erau prea scumpi.

Luni de zile mi-am luat gandul de la ei. Iata ca acum au aparut din nou mandri in vitrina la reducere de 70%, facand parte din colectia de anul trecut. N-am tinut niciodata seama de chestia asta. Atata timp cat un lucru imi place sau il consider deosebit, nu conteaza ca are o vechime de mii de ani. Asta ar explica oarecum de ce ma fascineaza limba latina si nu sunt multi care inteleg asta.

Revenind la perechea de pantofi. Cu tot cu reducerea, nu am avut bani sa-i cumpar la momentul acela. Din nou, zi de zi treceam pe langa magazin si verificam daca-i mai au in vitrina. Dupa vreo saptamana mi-am primit alocatia. Acum puteam sa mi-i cumpar, in sfarsit. Dar ce-am facut in schimb?

Am tot amanat cateva zile, pe motiv ca am teme, ca n-am timp sau chef. Apoi au disparut fara urma. I-a cumparat altcineva. Inca nu-mi pot explica de ce am lasat lucrul acesta sa se intample constient. De ce am intarziat atat de mult? Poate ca totusi nu erau de mine pantofii aceia.

Tot asa ma intreb si cu scrisul acestui roman. De ce am intarziat atat? Ba am ezitat, ba am avut incredere in mine, l-am inceput si apoi l-am lasat si am uitat acel inceput. Alteori, revenind asupra a ceea ce am scris, mi se parea infantil si nedemn de mentionat in pseudoromanul meu, care e, de fapt, un jurnal plin de nelinisti si semne de intrebare. Poate ca daca ma apucam de el mai devreme scriam altfel toate lucrurile astea si acum nu mi-ar fi placut cum le-am scris.

E amuzant intr-un mod bizar. Intotdeauna suntem multumiti de o realizare din prezent, iar cand acel prezent devine trecut, ni se pare total nesemnificativ pentru ca face parte din trecut deja. Suntem, cel putin eu, insetati sa ne cunostem viitorul, astfel incat nu prea ne gandim la trecut, dar orice experienta din trecut si-a lasat o amprenta asupra noastra.

Mai am o neliniste. De ce lumea nu suporta transportul in comun. Nu spun ca e placut atunci cand autobuzul este aglomerat pana la limita, stati precum sardelele, vecinul pute a transpiratie de-ti muta nasul din loc, dar pe langa acestea, are si atuurile lui. De exemplu, in metrou mi se pare ca ne confruntam pe de-o parte cu o socializare fortata, prin faptul ca toate scaunele sunt asezate fata in fata, ceea ce-ti permite, pentru numai cateva secunde, sa te holbezi, pe rand, la fetele vecinilor tai. Si ei fac acelasi lucru.

Metroul iti poate arata cata lipsa sau dorinta de socializare exista. De exemplu, ieri stateam in statie la Unirii 2. Pe stalpii din statie sunt trecute panouri mari cu directia de mers a metroului de la linia aceea si cu statiile la care ajunge. Stand foarte aproape de un asemenea stalp, o doamna m-a intrebat daca metroul de la linia aceasta merge la Piata Sudului. I-am raspuns zambind: “Da.”, dupa care m-am afundat din nou in cartea pe care o citeam, “Panza de paianjen” de Cella Serghi, unul dintre cele mai frumoase romane pe care le-am citit.

Dupa putin timp, un domn in varsta, imbracat la costum si sprijinit in baston, a venit langa mine si m-a intrebat daca metroul de la linia aceea il lasa in Berceni. I-am raspuns “Da”. Mi-a multumit si apoi mi-a spus cu parere de rau:
-Nu mai pot sa conduc masina, am imbatranit…
Apoi a plecat spre celalalt capat al peronului. Cuvintele lui mi-au ramas in cap asemenea unei sentinte.

Poate de aceea am avut un cosmar ingrozitor azi-noapte. Se facea ca eram eu, exact ca acum, naiva, plina de energie si voie buna. Ma plimbam cu cateva prietene prin parc si am vrut sa ne inchiriem niste biciclete. Zis si facut. Ajunse la standul cu biciclete am descoperit ca nu mai aveam buletinul in portofel. Era imposibil sa-l fi uitat acasa, imi facusem abonament la metrou chiar in aceeasi zi. Poate l-am pierdut, mi-am zis.

De-a lungul zilei mi-au disparut tot mai multe obiecte, de la clame de par, ursuletul cu care dorm, pana la permisul de acces la biblioteca, ochelarii si cheile. Nu intelegeam ce se intampla, deja eram ingrozita. M-am dus la Claudiu, prietenul meu si am inceput sa plang si sa-i explic,printre lacrimi, ciudatul fenomen. Mama lui a batut la usa si apoi a intrat, tinand in maini doua cutii in care erau toate obiectele disparute.

Am incercat sa intreb cum e posibil, dar mi-a facut semn sa tac si mi-a spus ca e semn rau.
-Si-a inceput viata de apoi. Saraca fata! Cineva te vrea acolo.
M-am trezit brusc. Stiu ca este un vis fara sens, dar m-a pus pe ganduri de dimineata. Am deschis geamul larg si o frunza ingalbenita, de artar, mi-a intrat in camera. M-am zgribulit de frig. Cand a venit toamna?

Niciodata nu observ trecerea asta dintre anotimpuri decat atunci cand este evidenta deja. Cand si cum imbatranesti asa de repede, precum mi-a spus batranul din statie? Si cand te trezesti ca mai ai putin timp de trait, fie printr-un vis sau prin a constientiza asta? Nu stii cand vine momentul. Cred ca nimeni nu se asteapta la propria moarte. Se intampla…si-atat…