I. Inceput

Am avut o copilarie frumoasa, din ce-mi aduc aminte. Impresia mea este ca daca ai avut o copilarie nefericita, ori subconstientul tau a actionat in favoarea ta si nu-ti amintesti mai nimic, ori iti amintesti, dar nu esti dispus sa vorbesti despre asta in fata oricui.

Eu imi amintesc o gramada de intamplari pe care probabil le voi relata in cele ce urmeaza, dar inainte de asta, voi vorbi putin despre familia mea. Pana de curand aveam un soi de teama in ceea ce priveste scrisul despre rude si prieteni. Cum poate scriitorul sa fie obiectiv, deci sa spuna tot ce-i trece prin minte, sa nu fie inhibat, deci sa zica si bune, dar si rele, dar in acelasi timp sa nu-si supere apropiatii? N-am fost lamurita in totalitate, dar tata mi-a spus zambind:

-Doamne-ajuta! Scrie odata cartea aia ca nu ne suparam daca o citim.

Mi-e asa de drag tata. M-a cam rasfatat, dar in definitiv sunt singura lui fata. Mama l-a aprobat clatinand din cap. M-am simtit asa de eliberata, incat acum simt ca nu-mi mai ajung cuvintele sa spun tot ce am vrut de multa vreme sa spun, dar m-am abtinut.

Eram in vacanta in Grecia cand s-au petrecut acestea, mama, tata, fratele meu, Alex si eu. Nu ne-am avut mai niciodata ca fratii, insa ne-am spart capetele, arcadele, ne-am rupt oasele, in copilarie. In adolescenta, le-am scos peri albi bietilor parinti, caci ne certam ca dracii din orice: muzica, filme, jocuri, cine spala vasele sau face curat in casa pentru a-i binedispune pe cei mari. Suntem prea diferiti. Si acum ne certam des pentru ca nu ne convine parerea celuilalt.

In orice caz, aceasta eliberare si o alta serie de factori, pe care ii voi dezvolta mai tarziu, m-au determinat sa scriu, sa incep acest roman. Pe de alta parte, devenise sufocant. Trebuia sa scriu, sa exprim tot ce simt, caci altfel m-as fi sufocat. Am mai avut tentative de a tine un jurnal care ar fi putut deveni o carte, dar am fugit. Am fugit cat am putut, m-am ferit. Asta pentru ca ma intrebam naiv: Cine ma va lua pe mine in seama? Nici acum nu sunt convinsa ca oamenii vor considera valoroase, sau macar interesante scrierile mele, dar nu ma mai pot stapani. Ma macina, am visat capitole intregi. Mi-am zis ca trebuie sa ma apuc serios de treaba. Asa ca m-am hotarat, am venit intr-o seara acasa si l-am sunat pe Edward. I-am cerut senina sa-mi creeze propria mea categorie, in care sa scriu numai eu. I-am promis ca voi scrie frecvent, iar el nu m-a putut refuza.

* *
*

Numai eu puteam sa racesc vara, fiind la mare. Nu orice vara, vara asta fac 18 ani. Nu orice mare, ci Marea Mediterana, saraca in scoici, bogata in pietre si covorase de iarba subacvatica…

Stateam pe plaja, incercand din rasputeri sa-mi controlez febra, cand un caine bland s-a apropiat tot mai mult de mine. M-a privit cu ochii lui mari, negri, mai profunzi si mai ganditori decat ai multor persoane pe care le cunosc. Este mare, negru si blanos. Ne stim de 10 minute, dar deja mi-a intins prietenos una dintre labele lui uriase, iar dupa ce i-am facut putin loc, s-a urcat pe sezlong langa mine. Deja il iubesc. Daca ar fi fost sa fiu un caine, as vrea sa fi fost acest caine urias, dar blajin in acelasi timp…un caine pe o plaja la malul unei mari sarace in scoici, bogata in pietre si covorase de iarba subacvatica…