Formarea constiintei istorice

March 13, 2009 scris de  
In categoria Istorie

1. Introducere

1.1 Argumentarea proiectului

Citatul următor, în care George Ivaşcu, în „Istoria literaturii române” face referire la cronicarii români, ne-a înfăţişat un alt punct de vedere, care ne-a inspirat: „În epoca feudală , cronicarii români, în cazul când nu erau clerici, deprindeau încă din copilărie, odată cu mânuirea penei de scris, şi folosirea spadei, a arcului şi a buzduganului; orele de studiu alternau cu cele de călărie şi exerciţii milatare. Intelectualul român din trecut, curtean şi el ca atâţia dintre marii scriitori şi artişti ai Occidentului, nu cunoştea deliciile vieţii tihnite, iar rangurile ce i se acordau erau totdeauna însoţite de reale şi graave răspunderi. (…)
Împrejurările au făcut ca viaţa oamenilor de la Carpaţi şi Dunăre să rămână mai mult decât în alte părţi aspră şi dramatică. Pentru că au stat în mijlocul evenimentelor ca militari, oameni politici şi diplomaţi, cronicarii din secolele XVII-XVIII ne-au lăsat relatări preţioase nu numai ca documente istorice, ci şi ca mărturii ale unor sentimente şi gânduri plămădite odată cu istoria ţării la care participau. În paginile lor, naraţiunea este înviorată adesea de amănuntele văzute la faţa locului, care dau episoadelor şi personajelor mişcare şi viaţă.”
Ne-am întrebat cum era viaţa cronicarilor şi de ce au scris letopiseţele. De ce nu erau românii grupaţi în o singură ţara şi cum au reuşit ardeleni să-şi păstreze identitatea după secole de stăpânire maghiară? Şi mai ales ce este conştiinţa istorică? Am, încercat să răspundem la toate aceste întrebări ale căror răspunsuri ni se par interesante întrucât nu sunt evidente dar sunt de o deosebită importanţă pentru identitatea noastră de români.
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, ea reprezintă sentimentul, intuiţia pe care fiinţa umană o are despre propria existenţă care reflectă aparteneţa sa la un anumit grup social, neam, naţiune. Conştiinţa istorică are la bază unitatea de limbă, de teritoriu, de mentalitate,eventual şi religie sau de alte valori.

1.2 Formarea statelor medievale româneşti

Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta.
În perioada marilor migraţii, daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun, apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi.
Românii, numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă de organizare obştea sătească. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate de organizare în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea au fost voievodatele, cnezatele şi banatele, formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având în frunte un cneaz, un voievod (din slavonă – conducător de oaste) sau un ban. Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp, în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor.
Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex, cu multe etape, de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinerea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare.

Download Formarea constiintei istorice

Downloadat de 636 ori

Comments

  • Vreau sa scot si io acest studiu de caz