Mitul peşterii – Cunoaştere şi adevăr – Eseu –

February 22, 2009 scris de  
In categoria Filosofie

Mitul este o povestire dincolo de lumea profană, care pune în legătură cele trei axe temporale: ceea ce s-a întâmplat, ceea ce se întâmplă şi ceea ce se va întâmpla (trecut, prezent, viitor), conferindu-i astfel un caracter durabil. Mitul peşterii este o lucrare ce a persistat în timp, fiind universal-valabilă pentru fiecare perioadă a omenirii. Platon rămâne în istorie, filosofie, istoria filosofiei prin ideile promovate, încercând să dea un sens existenţei, cunoaşterii, adevărului numai pentru cei capabili să îl înţeleagă şi să pătrundă în lumea sa abisală.
Omul a fost avid de cunoaştere dintotdeauna, iar Platon reuşeşte să scoată în evidenţă această trăsătură a oamenilor; în momentul în care unul din oamenii din cavernă se dezleagă, întorcând capul spre lumină şi orbind, începe o lungă călătorie spre un adevăr incert şi necunoscut, singurul mod de a accede la acesta fiind paşii treptaţi ai cunoaşterii (ieşirea din obscuritate, orbirea la contactul cu lumina, ieşirea din peşteră la lumina nopţii, cunoaşterea soarelui – Binelui – şi a luminii sale, întoarcerea şi orbirea în peşteră, împărtăşirea experienţei dobândite, marginalizarea şi/sau uciderea celui care a fost mai curajos dintre toţi ceilalţi). Astfel, prin experienţă nu ar fi posibilă cunoaşterea, căci, raportându-ne la mit, singura experienţă de care s-ar putea folosi oamenii ar fi cea a umbrelor. Şi ce ajutor poate oferi o realitate falsă? Cu alte cuvinte, Platon spune că toţi trăim într-o lume mediocră, într-o lume din care nu avem scăpare prin experienţă ci prin raţiune.
Adevărul este una dintre acele valori eterne pe care oamenii le-au căutat de-a lungul timpului, pe parcursul întregii lor vieţi. Asemenea omului din peşteră, trebuie să se parcurgă un traseu iniţiatic, în care fiecare etapă trebuie familiarizată, trebuie creat un anumit câmp de cunoştinţe. La un moment dat, chiar dacă adevărul nu este atins, fiinţa umană tinde să împărtăşească ceea ce a descoperit, prin acest gest împlinindu-şi existenţa.
Adevărul şi cunoaşterea sunt absolute şi universale; noi suntem cei care alegem dacă facem sau nu aceşti paşi succesivi şi daca da, pentru ce. Omul nu reuşeşte să recunoască adevărul, mai ales în zilele noastre, când tendinţa oamenilor este de fi egoişti, lacomi şi egocentrişti.

Comments

  • flair

    O perspectiva interesanta pentru a intelege mecanismele cunoasterii.

  • Foarte frumos construit argumentul ; solid si cuprinzator 🙂 Intradevar , ratiunea si nu experienta este cea care il determina pe omul nostru sa mearga mai departe ; in lumea de sus,bazandu-se doar pe experienta,s-ar fi ascuns la umbre ( ceva cunoscut mediului sau din geneza ) Ratiunea este cea care genereaza setea de cunoastere si implicit calea catre adevar.

  • Elena Lupşan

    L-am citit pe Platon în Mitul Peşterii. (sau povestea cunoaşterii).
    Dar ideea de iniţiere în tainele cunoaşterii… de “înălţare”… o găsim şi în
    mesajul predominant al Creatorului, către întreaga omenire:OBLIGAŢIA ŞI NECESITATEA CUNOAŞTERII ! De la un capăt la celălalt al Logosului scris al Creatorului, Acesta, prin glasul profeţilor şi al apostolilor evangelişti, îndeamnă la cunoaştere. Iată, cu adevărat, PORUNCA (imperativă) din grădina Edenului:” Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi SUPUNEŢI-L ! STĂPÂNIŢI toată fauna şi VALORIFICAŢI toată flora” !…
    Poate fi stăpânit regnul animal şi poate fi valorificat regnul vegetal fără o cunoaştere avansată ? Poate fi supusă natura (pământul) fără cercetare şi fără cunoaştere ?!
    În spatele tuturor religiilor se găseşte o credinţă fundamentală că trebuie să existe mai mult decât simpla existenţă fizică pe care o cunoaştem acum. Prin intermediul religiei, oamenii caută siguranţă şi speranţă pentru viitor, pentru iertarea de păcate, pentru pace în mijlocul luptelor noastre şi caută răspunsuri la cea mai adâncă întrebare a noastră. Religia este chiar o dovadă că omenirea este mai mult decât doar rezultatul evoluţiei unui animal. Este dovada unui scop mai înalt, legat de faptul că există într-adevăr un Creator personal care a creat cu un scop, care a pus în oameni cunoştinţa existenţei Lui. Şi dacă există într-adevăr un Creator, atunci El devine standardul pentru adevărul absolut şi prin autoritatea Lui se stabileşte acest adevăr.
    Singura cale prin care putem cunoaşte adevărul absolut este având o relaţie personală cu Cel care a pretins că este “Adevărul”, Domnul Iisus Hristos. ‘“Iisus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

    Prima dovadă a existenţei adevărului absolut se găseşte în propria noastră conştiinţă. Conştiinţa ne spune că lumea ar trebui să fie “într-un anume fel”, că unele lucruri sunt “corecte” iar altele sunt “greşite”. Ne ajută să înţelegem că este ceva greşit în suferinţă, înfometare, viol, durere şi rău. Ne face conştienţi că dragostea, generozitatea, compasiunea şi pacea sunt lucruri pozitive pentru care ar trebui să luptăm. Biblia descrie rolul conştiinţei umane în Romani 2:14-16: “Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, cari n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor”.

    Singura cale prin care putem cunoaşte adevărul absolut este având o relaţie personală cu Cel care a pretins că este “Adevărul”, Domnul Iisus Hristos. ‘“Iisus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

    Cea de-a doua dovadă a existenţei adevărului absolut se găseşte în ştiinţă (Știința, din lat. scientia = cunoaștere) Ştiinţa, pe scurt, are ca scop cunoaşterea.
    Termenul de cunoaştetatea evoluează spre BINE