Proxemica şi posturile

February 24, 2009 scris de  
In categoria Comunicare

Monica Bugaru, gr 1, anul I
Seminarul de Introducere în Teoria Comunicării

Să ne imaginăm două persoane care nu se cunosc între ele, că merg în acelasi lift. Cum reacţionează? Încep să se privească şi să-şi zâmbească? Răspunsul este ,,nu”! Persoanele din lift vor sta cât mai departe (cu putinţă) una de cealaltă. Îşi vor evita privirea şi se vor simţi stinghere. Vor alege un punct fix, fie un colţ al liftului, fie indicatorul cu etajele şi vor privi încontinuu până ce liftul va ajunge la etajul dorit. Acest exemplu ţine de ştiinţa care se numeste proxemică.
Dacă vedem un om pe bancă într-un parc, cu capul aplecat si umerii aduşi, vom crede oare că este fericit? Cu siguranţă răspunsul este tot ,,nu”! Ştiinţa care se ocupă cu poziţia corpului se numeşte postura.

Proxemica – percepţia şi utilizarea spaţiului
Comunicăm desigur, cu mâinile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii dar comunicăm şi prin modul în care folosim un anumit spaţiu. Oamenii politici care ţin un discurs apropiaţi spaţial de auditoriu, cu privirea îndreptată spre cei cărora li se adresează, obţin un alt efect decât cei care, să spunem, se plasează la o distanţă apreciabilă faţă de ei, menţin privirea în pământ, stau cu măinile la spate sau cu o mână în buzunar când îşi rostesc discursul. În ştiinţele socio-umane, termenul spaţiu este utilizat atât pentru a desemna o realitate fizică, cât şi pentru a arăta calităţi psiho-sociale.
Proximitatea e definită în funcţie de distanţă: ,,Proximitatea este o judecată de valoare, referitoare la perceperea unei distanţe, distanţa fiind o expresie a raportului dintre două obiecte distincte în drept, în spaţiu şi timp.” , arată S. Chelcea în volumul – Comunicarea non-verbală: Gesturile şi postura (2005, 45 )
Termenul de ,,proxemică” a fost inventat de către Edward Hall, care l-a utilizat pentru prima dată în studiul cu titlul ,,Proxemics – The Study of Man’s spatial relations and bounderies” (1963). Problema spaţiului există şi în lumea animalelor (primele cercetări în acest domeniu au fost realizate de H. Hediger (1961). El a făcut distincţia între speciile de contact şi speciile de non-contact şi a descris termenii de distanţă personală şi distanţa socială. A demonstrat că distanţa critică este atât de precisă încât poate fi măsurată în centimetri. Se discută astăzi despre ,,culturi de contact” (de exemplu cultura arabă sau cultura mediteraneeană) şi ,,cultura de non-contact” (cum ar fi cea americană sau cea nord-europeană). În culturile de contact se încurajează atingerile corporale (contactul cutanat), atât în spaţiul privat, cât şi în spaţiul public. Culturile de non-contact descurajează astfel de comportamente. ( Chelcea, 2005,47)
În cartea Understanding interpersonal communication, autorul Richard L. Weaver face distincţia între proximitatea fizică (distorsionarea spaţială) şi cea psihica. El oferă exemplul studentului care, aşezat in rândul din spate al amfiteatrului, percepe imaginea profesorului ca fiind a unei persoane destul de tinere; la următoarea oră, când ocupă un loc aproape de catedră, realizează că s-a înşelat: părul crezut blond este defapt alb, iar tenul ce părea neted este brăzdat de riduri. Cealaltă proximitate, cea psihologică, poate avea mai multe efecte asupra noastră: lipsa compatibilităţilor dintre două persoane, poate influenta intelegerea reciprocă. Dovada cea mai clară a lipsei de proximitate psihologică cu cineva este situaţia în care o persoană simte nevoia să se expliciteze mereu. Aceasta lipsă conduce la o neînţelegere reciprocă. În schimb, persoanele care empatizează, deci cele care au o proximitate psihologică, nu simt nevoia de a aduce comentarii ajutatoare. Cu cât există mai multe asemănări, cu atât apropierea dintre cele doua persoane va fi mai mare. Aceasta determină o simpatie din partea ambelor părţi, deci o evaluare pozitivă. ( Richard L. Weaver, 1992, p. 98)

Comunicarea prin spaţii

În manifestările instinctului teritorial de comunicarea interumană, lucrurile se petrec ca şi cum fiecare dintre noi s-ar delpasa împreună cu nişte învelişuri invizibile a căror violare e îngăduită, într-un mod foarte fin diferenţiat, exclusiv unor categorii strict circumscrise de colaboratori. Fiecare tip de relaţie presupune o distanţă canonică între indivizi, orice încălcare generând neplăcere, stinghereală sau chiar stări conflictuale. Exiată o corelaţie între componenta spaţială şi cea comunicaţională a viţii sociale care face obiectul unei discipline, nu mai vechi de 5 decenii. Această ştiinţă se numeşte proxemica şi a fost iniţiată de americanul Edward T. Hall.
Proxemica afirmă, în esenţa, că instictul teritorial, atât de important în viaţa animalelor, e departe de a fi dispărut la om. Dimpotrivă, manifestările sale s-au diversificat şi nuanţat în timpul evoluţiei raporturilor sociale. Din acest punct de vedere, Desmond Morris distinge 3 tipuri prcipale de teritoriu: tribal, familial şi personal.
Un exemplu de apartenenţă la un ,,trib” este acela al bandelor de răufăcători. Toate grupurile, grupusculele şi asocciaţiile de orice fel simt nevoia impetuoasă de a-şi delimita zona de acţiune, marcându-şi teritoriul şi apărându-l prin mijloace specifice. Un exemplu de instinc teritorial este cel al manifestaţiilor de stradă, în care demonstranţii îşi apără metru cu metru teritoriul împotriva invaziei forţelor de ordine- teritoriu asupra căruia nu au nici un drept de propietate.
Caracterul tribal al teritoriilor colective se vădeşte şi în apariţia în spaţiul acestora a unor manifestări ,,primitive” de genul intonării unor cântece de luptă, al desfăşurării şi expunerii de însemne specifice si al deghizării, toate întălnite în mod curent, pe stadioane şi terenuri de sport.
Referitor la teritoriul familial, ar mai fi de menţionat ipostaza mobilă a acestuia, constând în învelişul invizibil al automobilului în care se deplasează familia. Apropierea prea mare şi persistentă a unei maşini străine trezeşte calătorilor o iritare comparabilă cu cea stârnită spectatorului de cinematograf de aşezarea unei persoane pe locul din faţa sa, deşi mai există si alte scaune libere. În ambele cazuri, familia, respectiv individul, îşi arogă drepturi asupra unei zone pe care nimic înafara instinctului teritorial nu o îndreptăţeşte să o controleze ( Mihai Dinu, 1997, p.216)

Postura
În cartea Comunicarea non-verbală: gesturile şi postura, postura este definită ca un ,,gest încremenit”. În opoziţie cu mişcarea fluidă a corpului, postura se raportează la poziţia fixă a corpului. Gordon W. Hewes spune: ,,Corpul uman este capabil sa-şi asume o mie de posturi, adică de poziţii pe care poate să le păstreze un anume timp fără a resimţi oboseala”. În evaluarea ,,fixităţii” corpului intervin şi alţi factori: temperamentul persoanelor, caracteristici socioculturale şi, de ce nu, factorii de climă, temperatură, de exemplu. Există însă o diferenţă majoră între ,,poziţia corpului” şi ,,postură”. La om, poziţiile corpului sunt limitate: ortostatică (verticală), decubit ( orizontală ) şi şezând. Gama posturilor este mult mai largă; semnalele sunt mult mai variate. Cercetătorul american Robert Sommmer a constatat că poziţionarea persoanelor la o masă pătrată sau dreptunghiulară depinde de sarcina ce trebui rezolvată. Astfel, persoanele care vor să discute şi să lucreze împreună se aşează una lângă cealaltă, că în cazul coacţiunii distanţa dintre cele doua persoane se măreşte, devenind maximă în situaţiile de competiţie. Când discută, oamenii preferă să stea de o parte şi de cealată a colţului mesei; când cooperează, preferă poziţia ,,profil către profil”(sau ,,umăr la umăr”). În situaţiile de competiţie, persoanele tind să ocupe poziţiile opuse. Interesant este că plasarea persoanelor în diferite locaţii impulsionează fie cooperarea, fie competiţia. Concluzia este una singură: diferite sarcini sunt asociate cu aranjamente spaţiale diferite.
Aşadar, prin termenul de ,,postură” se înţelege poziţia corpului sau a părţilor sale faţă de repere determinate. Cercetătorul Albert Mehrabian aprecia că postura este mult mai expresivă decât gesturile.
După Jacques Corraze ,, în comunicarea nonverbală, se utilizeaza două tipuri de repere: orientarea unui element al corpului raportat la altul sau la corpul însuşi (trunchiul vertical, capul plecat, în extensie etc.); orientarea corpului sau a părţilor sale în raport cu alte corpuri (faţa spre interlocutor, corpul aplecat înainte etc.)” În funcţie de aceste două tipuri de repere se pot interpreta şi semnalele transmise de genunchi.
Filozoful şi psihologul american William James a identificat pe baza studiilor experimentale patru posturi fundamentale: a) atitudinea de apropiere (acordarea atenţiei), în care corpul este înclinat în faţă; b) atitudinea de respingere (refuz), de ocolire, de retragere faţă de celălalt; c) atitudinea de expansiune, care exprimă aroganţă, orgoliu, agresivitate (capul, trunchiul şi umerii sunt în extensie); d) atitudinea de contracţie, caracteristică dezamăgirii, stărilor depresive, în care capul ,,atârnă” flexibil şi umerii sunt aduşi.
O temă ce a suscitat interesul cercetătorilor o constituie tipologia posturii: 1) înclinarea uşoară spre interlocutor, care denotă ,,a acorda atenţie”; 2) retragerea sau răsucirea corpului în altă direcţie, semnificând ,,negare”, ,,refuz”; 3) expansiunea, care denotă îngâmfare sau aroganţă; 4) înclinarea trunchiului, aplecarea capului, strângerea umerilor şi micşorarea toracelui ar fi carecteristice depresiei şi deprimării.
Abert E. Schenflen apreciază că în initeracţiunea dintre persoane există trei dimensiuni de bază ale posturii: 1) includere/ neincludere 2) orientarea paralelă a corpului sau vizavi 3) congruenţă/ noncongruenţă. Prima dimensiune se referă la spaţiul de activitate al interlocutorilor şi accesul în grup. Dacă două persoane se angajează într-o conversaţie, de exemplu, doi tineri , o fată şi un băiat, care se iubesc,ei delimitează un anumit spaţiu, işi orienteaza corpul unul spre celălalt şi închid spaţiul pentrut celălalte persoane, întorcând spatele pentru acestea. Întreaga poziţie a corpului, relaxarea membrelor inferioare şi ridicarea celor superioare contribuie la închiderea spaţiului către ceilalţi. Într-un grup, lucrurile se petrec în acelaşi fel. Anumitor persoane care sunt srăine de grup li se baricadează, prin orientarea corpului, accesul în spaţiul de discuţie. Rămân în spatele celor care dicută, în rândul al doilea. Cercul nu se lărgeşte. Este un semnal de respingere. El identifică două moduri de plasare a indiviziilor în spaţiu: poziţia vizavi şi poziţia paralelă. În cadrul poziţiei tip ,,faţă către faţă”, comunicarea este directă şi reciprocă (de exemplu,interacţiunea dintre medic şi pacient, dintre profesor şi student sau în cadrul unui cuplu de îndrăgostiti). Într-un grup de trei persoane, poziţia vizavi semnalează simpatia, interesul, aprobarea pentru persoana în faţa căreia te plasezi si neglijarea celeilalte persoane. Dacă postura este paralelă, înseamnă că cei doi interlocutori se îndreaptă spre un al treilea, cu care vor să împărtaşească informaţiile. În grupurile de patru persoane se pot obseva două orintări posturale paralele sau doua orintări posturale vizavi. În astfel de cazuri , nu mai este necesar să investighezi distribuţia simpatiilor în cadrul grupului. Afli cu o marjă de eroare acceptabilă totul dintr-o privire.

Bibliografie:

1. Joseph A. DeVito – Human Comunication. ed Basic Course Harper and Row Publishers 2001, p. 156
2. Mihai Dinu – Comunicarea Ed. Ştiinţifică 1997, p. 216
3. Richard L. Weaver – Understanding interpersonal communication. ed Bowling Green State University 1992, p. 98
4. Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adinea Chelcea – Comunicarea non-verbală: Gesturile şi postura. Ed. Comunicare.ro 2005, p. 45
5. Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Sounders, Martin Montgommery, John Fiske – Concepte fundamentale. Din Ştiinţele Comunicării şi Studiile Culturale. Ed. Polirom 2001, p.265

Download Postura si proxemica

Downloadat de 346 ori

Comments

  • Caneffy

    Redat foarte explicit ))