Conceptul de comunicare

February 24, 2009 scris de  
In categoria Comunicare

Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi opiniilor de la un individ la altul şi de la un grup social la altul. În genere, relaţiile umane (şi nu numai acestea) reprezintă interacţiuni comunicaţionale. Chiar dacă nu acceptăm punctul de vedere al celor care spun că relaţiile şi interacţiunile dintre oameni sunt de natură comunicaţională, trebuie să recunoaştem că toate relaţiile interumane au o dimensiune simbolică: interacţiunile umane ar fi imposibile fără transmiterea şi receptarea unor mesaje. ”Însăşi existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar fi de neconceput în absenţa proceselor de comunicare. Existăm unii pentru alţii şi interacţionăm unii cu alţii în măsura în care comunicăm între noi, transmitem şi primim semnale, codificăm şi decodificăm mesaje.” (Ioan Drăgan, pag 7)
În prezent, este mai mult decât evident că toate activităţile organizate de oameni îşi au izvorul în comunicare. În toate mediile se conştientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituţie sau o întreprindere se constituie şi se menţin datorită şi prin intermediul numeroaselor lor procese şi reţele de comunicare, care le dau coerenţă. Lucrurile stau la fel pentru toate relaţiile umane.
“Comunicarea” a devenit un concept universal şi atotcuprinzător, pentru că “totul comunică”. Iată cum răspunde Lucien Sfez la întrebarea: “Ce se înţelege, în general, prin a comunica?” “Eu primesc o comunicare telefonică. Transmit sau iau o comunicare. Stabilesc, întrerup sau tulbur comunicări. Am reuşit sau n-am reuşit să comunic impresiile, ideile sau sentimentele mele partenerului meu, vecinului sau publicului. Comunic, de asemenea cu universul fizic prin simţurile mele. Astfel văd şi aud, receptez arta contemporană, care îmi comunică frisoane sau dezgust, apreciez natura, această mare pe care o văd albastră, acest lac liniştit.
Pe scurt, trăiesc în mijlocul unor comunicări multiple, distingându-le pe unele de altele în mod implicit. Căci eu ştiu bine, fără a fi nevoie să mă explic de fiecare dată, că comunicarea ştiinţifică a unuia dintre colegii mei la recentul colocviu nu este de acelaşi fel cu aceea pe care o primesc sau mi se transmite prin repondeur, nici de aceeaşi intensitatecu cea pe care cred că o am cu un prieten. O lume le separă şi totuşi eu le reunesc pe toate sub termenul generic de comunicare.” (Lucien Sfez, p. 147).
Principalele dicţionare franceze întăresc acest punct de vedere – cum. Că este vorba de Robert, Littré, Gaffiot, definiţiile abundă, fiind apropiate sau divergente: schimb, relaţie, acţiunea de a comunica un lucru cuiva, mijlocul prin care comunicăm (media), a împărtăşi ceva cuiva, a pune în comun idei sau interese, etc. Se constată că niciuna dintre aceste definiţii nu coincide, că fiecare relevă universuri diferite. Şi totuşi termenul întruneşte un larg consens. Se pot “reuni aceste aspecte diferite spunând: a comunica înseamnă a pune sau avea ceva în comun, fără a prejudicia acest ceva, nici căile care servesc la transmitere şi nici termenii care participă la împărţire”. Fără ca prin aceasta să se nege că există o mare varietate de moduri de legatură între elementele unei societăţi. Însă, cum apreciază autorul citat, chestiunea comunicării se defineşte azi în alţi termeni: nu mai e vorba de faptul că, “totul comunică”. Societatea însăşi este numită “de comunicare”. Comunicarea este substanţa societăţii. (Idem, p.147).
Aşadar, trebuie precizat că situaţiile de comunicare sunt extrem de variate şi de deosebite între ele şi că noţiunea de comunicare este polisemică.
Există numeroase situaţii de comunicare. Iată 2 exemple:
1. O persoană îi spune alteia “bună ziua”. Ea nu comunică nimic despre ziua respectivă şi totuşi transmite un mesaj (de simpatie, de prietenie sau cel puţin de atenţie) . Cel care procedează în acest fel se supune uni ritual consacrat, traducând de fapt apartenenţa sa şi a interlocutorului la aceeaşi cultură şi respectul pentru obişnuinţele din cultura respectivă (ex: oamenii de la sat care îşi “dau bineţe” de fiecare dată când se întâlnesc). Acest fapt este evident de ordinul comunicării.
2. Un tânăr invitat la un cocktail îi spune unei fete drăguţe: “o ţigară?”. În aparenţă, el invită fata să aprindă o ţigară, dar în realitate îi “comunică” interesul pentru persoana ei şi dorinţa de a continua această întâlnire întâmplătoare.
Termenul “comunicare” începe a fi utilizat în secolul XIV şi provine la origine din latinescu „communis” care înseamnă „a pune în comun”, „a fi în relaţie”, fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înţelesul “a împărtăşi”, “a împărţi mai multora”. Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociază şi un înţeles nou: „a transmite”, odată cu dezvoltarea poştei, a drumurilor. Din secolul XIX, sensul „a transmite” trece pe primul plan ca o consecinţă a dezvoltării unor tehnici moderne de comunicaţii – trenul, telegraful, automobilul, telefonul. În contextul noilor mijloace de comunicare – radio, cinema, televiziunea – termenul adecvat ar fi cel de comunicare – difuzare.

BIBLIOGRAFIE:

Alex Mucchielli. Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare. Ed. Polirom, Iaşi, 2005
Ioan Drăgan . Paradigme ale comunicării de masă, Ed. RAO, Bucureşti, 1996
Septimiu Chelcea, L. Ivan, A. Chelcea – ” Comunicarea nonverbală, gesturile şi posturile”, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti 2005
Raymond Boudon Tratat de sociologie sub coordon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
Constantin Schifirnet – Comunicare şi societate, Manual de sociologie,ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2004
Lucien Sfez, Dictionnaire critique de la communication, Ed. PUF, Paris, 1993
I. Goffman, Les rites d’interaction, Ed. de Minuit, 1974

COMAN DIANA GABRIELA, AN I, GRUPA 1

Download Conceptul de comunicare

Downloadat de 477 ori

Comments

  • titus obredja

    Ii amintesc autoarei Ana-Maria Dobre ca lucrarea lui Constantin Schifirnet nu poarta titlul Comunicare şi societate, Manual de sociologie, Titlul este Sociologie
    ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2004.
    Mai multa rigoare in prezentarea bibliografiei.