Prima statie

November 3, 2010 scris de  
In categoria Gossip

Mi-am uitat creionul in gară. L-am găsit în staţia de metrou d-aseară. Încă ştie să zgârie pe praful rupt de timp, fără să lase urme.

Cu ceva vreme în urmă am decis să-mi încerc norocul în „ţări străine” (a se traduce: facultate). Zis şi făcut. M-am îmbarcat în avion fără ca măcar să privesc o dată înapoi, e mai uşor aşa: fără regrete , fără durere, fără lacrimi – doar cu dorinţa nebună de a schimba ceva în viaţă, de a-ţi atinge unul din ţeluri .

De acolo, de la înălţime, totul părea simplu şi uşor – o dată aterizaţi, toate zidurile au început să se clatine şi să dispară înghiţite de o nouă limbă şi o altă civilizaţie. Ca orice început, a fost greu, extrem de greu. Nici măcar nu îmi mai amintesc când am început să respir din nou viaţa, dar ştiu că acum are un alt miros, mult mai intens şi mai viu.

M-am aruncat într-un vârtej prea alert pentru viteza mea, dar am învăţat să înnot pe parcurs : am întrebat, am bătut la uşi închise, am deschis porţi încuiate, am căutat răspunsuri, m-am afundat în noroaie, mi-am „construit” o cameră, mi-am împletit prietenii din coji de amintiri şi m-am adaptat la viaţa lor.

Au fost multe momente în care simţeam că îmi vine să las totul, să mă întorc cu primul avion acasă. Mândria era însă prea mare: ar fii însemnat să vin cu coada între picioare, cu capul aplecat – acasă, unde totul mi-era servit pe tavă.

Au trecut 2 luni. Mi-am construit propriile ziduri solide pe un tărâm străin. Acum încep să gust viaţa în ţara care m-a adoptat.

21.30 Paris, staţia de metro Republique

statie-de-metrouPierd primul metrou pentru că era prea mare aglomeraţia. Mă postez pe peron astfel încât să fiu aproape de uşi, atunci când va sosi următorul.

Încă 8 minute. În scurt timp, peronul e din nou plin. Soseşte metroul, toată lumea se împinge înspre uşi, se crează haos pentru câteva secunde. Zâmbesc. Rămân pe loc, lumea se împinge în mine. Privesc în jur şi văd viaţa alături. Îmi iau troler-ul şi mă aşez pe un scaun.

Încep să urmăresc cum se scurg metrourile şi oamenii o dată cu ele. Mă gândesc că nu o să o mai văd niciodată pe doamna încărcată cu plase de la Zara, sau pe tipul îmbrăcat în trening de pe peronul celălalt, sau pe fata cu dread-uri şi rucsac ce îşi roade unghiile nervoasă. Nici pe domnul cu pălărie şi mustaţă ce cară după el o valiză.

Au dispărut cu toţii acum, înghiţiţi de metrouri. Aş putea sta să privesc metroul ore în şir, să înlemnesc acolo, pe scaunul de plastic şi să văd cum trec toţi pe lângă mine şi apoi dispar în lumile lor, ascunse…

Comments

  • El Pit’o

    Curentul de aer care iti rascoleste parul inainte ca zgomotul rotilor pe sine sa tulbure aerul subteran, cartile din mainile oamenilor, tacerea stranie… Da, e metroul. Locul unde exista viata sub pamant…

  • SS

    Societatea Secreta stie totul despre voi >:) El PITO, marele magnific aceasta este INVITATIA ta de a ni te alatura. Scrii extraordinar. (daca nu stia autoare articolului e deja membru onorofic)

  • Geta

    Am citit, apoi am recitit randurile tale! Atat de viu, de captivant !Continua sa scrii, Irina! Eu stiu ca observatia fina ,ideile pline de sinceritate si prospetime ne vor bucura si maine…

  • septimia

    nu te-am fi primit. acum, locul tau e acolo.