Pentru că meriți

February 6, 2011 scris de  
In categoria Gossip

Am plecat doar cu un rucsac, o hartă şi cu dorinţa nebună de a-i face o surpriză . Mă bazam pe intuiţie, noroc şi nebunie. Habar nu aveam încotro mă îndreptam, care va fi următorul pas, sau unde aveam să ajung. Graniţa dintre vis şi realitate părea pierdută într-un decor prăfuit de amintiri.

Forfota generală, starea de incertitudine, graniţe, bariere, multe naţii, amalgam de limbi şi culturi. Faţa cunoscută din tren mă urmărea şi acum; la fel şi starea de incertitudine ce mă cuprinde de fiecare dată când mă aflu într-un aeroport. Urăsc aşteptarea. E ca un preludiu ce nu-şi are rostul. Urăsc timpul mort dinaintea îmbarcării. Şi mai ales urăsc singurătatea. Nu-mi dă pace. E ca un gândac ce se caţără pe paginile cărţii şi nu te lasă să-ţi lecturezi liniştit viaţa. De aceea e bine să socializezi, să te împrieteneşti cu « călători pierduţi în timp » ca şi tine, aşa totul va părea mai rapid.

camb-3

Ne-am îmbarcat la ora 11 şi ne-am teleportat la celălalt capăt al liniei. Iubesc zborurile de genul acesta, atunci când sfidezi teorii şi mai ales sfidezi timpul ! L-am păcălit, am zburat deasupra lui, l-am ajuns, l-am depăşit şi atunci când am aterizat era tot ora 11. Mi-am întors capul doar pentru a-l vedea transpirat, în goana lui nebună de a ne ajunge. Prea târziu . Am apucat totuşi să-i scot limba înainte de a mă da jos din avion. Mi-a zâmbit şi a dispărut.

Cursă contra cronometru până la autobuz. Am fost ultimul pasager care s-a îmbarcat. Cu handicapul de a simţi tot timpul că ceva nu e în regulă, datorită faptului că au decis să-şi monteze volanul pe partea opusă, m-am aşezat pe un scaun şi am început să privesc cum se scurg sate îmbrăcate în ceaţă cusută cu verdele crud specific, căsuţe micuţe, umbrele şi pelerine, ferme, şcoli şi oameni pierduţi în străduţe adânci.

13 : 00 Staţia de autobuz Cambridge

Ceaţă. Un parc verde şi lume aşezată pe jos. Am tras aer adânc în piept şi mi-am scos harta din buzunar. 1 minut de holbat intens. Niciun rezultat, am început să mă mişc, când şoferul autobuzului mă strigă şi mă întreabă unde vreau să ajung. Îi zic, îmi trasează pe hartă traseul şi îmi dă intrucţiuni exacte. Trăiască Anglia!

După 15 minute de mers cu harta în mână ajung. ALELUIA ! găsesc şi camera E3. Nu e nimeni , aşez cadoul lângă uşă şi încerc să caut o toaletă. Linişte, niciun pas, nicio muscă, doar un tip suspect într-o cameră cu uşa deschisă. Mă învârt prin coridorul strâmt. Nu-mi mai trebuie nici toaletă, nici nimic, m-am răzgândit, vreau să mă întorc la uşa ei, DAR o văd în faţa mea : urlete, ţipete, sare pe mine : NEBUNĂ ce faci aici ? nu ştiu care a fost mai şocată, eu sau ea ? nu mă aşteptam să mă găsească aşa, pe coridor .

LA MULŢI ANI  ! bineînţeles poveşti, poveşti, poveşti. Cum ? Când ? De ce  ? acorduri de saxofon pierdute în laptopul înecat, Barbara Streisand, şi Toi et Moi în surdină.

Am petrecut cel mai tare weekend în orășelul suprasaturat de studenți veniți din toate colțurile lumii: amestec, viață, râsete, distracție, dorința de a descoperi și explora, matematică, fizică, amfiteatre, dans, curți interioare, biciclete, Harry Potter, cidru și țigări.

Timpul zboară. Prea repede, aș zice acolo. Am clipit o dată și ultima era ultima zi deja. N-am regretat nicio clipă că am făcut-o, că i-am făcut surpriza asta – o merita, merită MULT mai mult decât simpla mea prezență, dar fiecare lucru la rândul său.

Îți mulțumesc. Îți mulțumesc pentru turul tuturor colegiilor din Cambridge, pentru cursurile de fizică și mate la care am fost împreună, pentru cheful Harry Potter, pentru Ely, pentru Soul Tree, pentru nopțile luuungi, pentru sfaturi și nebunii. Îți mulțumesc că ești acolo pentru mine.

Merci A. (SS).

Comments

  • gabi juju

    Foarte frumos articol. Continua, scrie mai des

  • Ale

    Te iubesc! >:D<